— Dinu Cocea, un regizor care debutează cu un film despre haiduci şi turnează apoi, unul după altul, încă cinci filme de lung-metraj de acelaşi gen, trebuie să se simtă în dificultate când se decide pentru un film de actualitate?
— Nu, dimpotrivă. Dacă vreţi o metaforă senzorială, mă simt exact ca atunci când, Iiberat din armată, am părăsit cizmele încălţând pantofii: simt că zbor.
— lar filmui dumneavoastră se numeşte Paraşutiştii...
— Deocamdată! E un titlu provizoriu. lar dacă, vreţi, la rândul dumneavoastră, să faceţi din aruncarea cu paraşuta o metaforă, vă voi contrazice. Simt că zbor, pentru că, abordând un subiect conternporan, ies din hăţişul unor preocupări organizatorice, de multe ori fără legătură cu arta, care copleşesc pe regizorul unui film istoric, fie el de aventuri sau de mare montare spectaculară.
— Nu pierdeţi o serie de atu-uri?
— Nu. Le păstrez. Marea eroare a filmelor noastre de actualitate e că sunt pline de idei dar uită să fie şi filme-spectacol. Or, realizând filme istorice de aventuri, mi-am cultivat apetenţa pentru filmul al cărui mesaj îmbracă o formă captivantă.
— Despre ce va fi, deci, vorba în Paraşutiştii?
— E un film al cărui erou este militar, ofiţer cu o specialitate pasionantă: paraşutismul. Este un tip viguros, bine construit pe dinăuntru şi pe dinafară, perfect. Perfecţiune pe care el o cere şi celor din jur şi de aceea nu o dată greşeşte. Personalitate debordantă, în viaţa socială şi familială, el se comportă uneori greşit, tocmai pentru că ar vrea ca toţi să fie aidoma lui.
— Va fi o dramă sentimentală sau...
— O dramă sentimentală şi un film de etică socială. Eroul se numeşte Alexandru Luncan, e total dăruit profesiunii sale şi astfel ajunge în pragul unei rupturi de familie şi de prieteni. Soţia îl părăseşte, la un moment dat, când lui i se pare că s-a îndrăgostit de o altă femeie, care-I iubeşte cu adevărat, dar... n-aş vrea să vă spun totuşi şi deznodământul.
— Nu vi se pare că filmele noastre de actualitate nu captivează tocmai fiindcă eroilor «Ii se pare» doar că iubesc sau sunt doar în pragul «despărţirii» sau se despart «plecând la părinţi» şi, în genere, intervin prea multe «dar»-uri ?
— S-ar putea ca, în general, să aveţi dreptate. Scenariul scris de Gh. Bejancu, L. Tarco şi scenaristul Mihai Opriş îmi oferă însă o partitură, care sunt sigur că şi cu concursul actorilor interpreţi va reuşi să captiveze pe spectatori.