Izolarea artificială, trăită ani de-a rândul de o femeie care a suferit un şoc deosebit de puternic în timpul războiului şi care se consideră vinovată de moartea soţului, ca şi revenirea ei, înceată şi dramatică, la viaţa normală şi la iubire, mi se pare o dramă posibilă. Ideea cuprinsă în această poveste e generoasă. Dar filmul, care se vrea de introspecţie şi minuţioasă analiză a comportării, se subminează singur, în două feluri: prin sărăcia vieţii lăuntrice a eroilor (ce ştim despre Saveta în afară de faptul că suferă şi se izolează, şi ce altceva ştim despre Gheorghe decât că o iubeşte?) şi prin neautenticul flagrant al mediului, neautentic care devine absolut insuportabil în dialog.
Aşa se face că filmul eşuează, în ciuda reuşitei unui episod (evocarea violului, retrospectivă care are ritmul, cursivitatea procesului mintal precizia dureroasă a unei amintiri insuportabil de chinuitoare), în ciuda interpretării frumoase a Grazielei Albini, care dă reacţiilor eroinei atâta adevăr cât se poate conferi unui rol în asemenea măsură schematic — şi în ciuda imaginii lui Constantin Ciubotaru.
Ce concluzii se pot trage din acest eşec? Că este infinit mai greu să faci un film de analiză consacrat vieţii contemporane decât să realizezi un film istoric cu zeci de peripeţii, sute de eroi, mii de figuranţi. (Şi
Lucian Bratu şi
Emanoil Petruţ reuşiseră să ne convingă în
Tudor de maturitatea simţului lor cinematografic). Şi că filmul cu scenariu original, inspirat din lumea contemporană nu se poate lipsi de adevăr: de adevărul mare, al caracterelor şi relaţiilor, de adevărul mărunt, dar covârşitor de important, al amănuntului. Mai flagrant decât în alte realizări, acest păcat al
Sărutului priveşte mai larg producţia noastră cinematografică. Până când nu vom învăţa să descoperim şi să stăpânim adevărul vieţii, autenticul prezenţelor, împrejurărilor, faptelor şi atitudinilor caracteristice lumii noastre de fiecare zi, nu vom avea fiIme bune, adică realiste, despre viaţa pe care o trăim.