Cu câteva luni în urmă, într-un interviu publicat în revista festivalului NEXT, afirmam că oricare dintre tinerii regizori români lansaţi în ultimii ani poate lua Palme d’Or, între ei şi Mungiu. Premiul lui Cristian Mungiu este un lucru extraordinar pentru cinematografia românească şi distinsul juriu de la Cannes ştie el de ce i l-a dat.
Dacă tânărul regizor a avut inteligenţa să-şi construiască filmul cu scopul deliberat de a plăcea juriului de pe Croazetă, bravo lui. Toţi cinefilii din România, şi mă număr printre ei, au a-i mulţumi pentru clipele unice de bucurie şi mândrie.
Dar, înainte de a fi ziarist sau comentator de cinema, la bază am fost şi rămân un simplu, dar sufletist spectator de film. Am văzut deci 432 ca spectator plătitor. Am şters dintre mine şi ecran aurul şi frunzele de palmier. A rămas un sentiment paradoxal: 432 e doar un film per ansamblu bun, cu calităţi şi erori. Dacă nu era Cannes-ul, l-aş fi salutat ca pe un pas înainte în cariera lui Cristian Mungiu şi o realizare foarte utilă cinematografiei româneşti. Aşa, 432 primeşte în cârcă defectul de a nu fi o capodoperă.
Tot filmul se sprijină pe făptura gracilă şi dreaptă ca firul cu plumb a Aneimaria Marinca. Premiul de interpretare feminină la Cannes pentru ea n-ar fi mirat pe nimeni. Artistă de mare intuiţie şi inteligenţă, capabilă să-şi simtă rolul până-n rărunchi, chiar dincolo de scenariu, actriţă de film, cu rara capacitate de a comunica stări fără să i se clintească un muşchi, numai din privire şi din norii diafani de surâs sau rictus care-i traversează chipul (vezi nonjocul ei antologic în secvenţa mesei aniversare), Anamaria Marinca încheagă totul în jur.
Când lipseşte din cadru, filmul se încovoaie, se pleoşteşte, se taie ca maioneza. Dacă Marinca ar fi lipsit complet, am fi avut un bun film de absolvire a UNATC. Este meritul lui Cristian Mungiu de a o fi distribuit în rolul Otiliei şi de a fi colaborat perfect cu ea.
Principalul aliat al Aneimaria este imaginea semnată de Oleg Mutu. În unele momente, ca acela al rătăcirii în noaptea cartierelor ceauşiste, camera e vie şi senzitivă ca un câine care o urmăreşte pe Otilia. Decorurile Epocii de Aur sunt în general bine reconstruite, uneori cu rafinamente pentru cunoscători, cum ar fi autobuzul cu cilindru de gaz pe acoperiş, invenţie „economică” a Elenei Ceauşescu supranumită în bancuri Elena Gay.
Hibele grave ale filmului apar la scenariu şi relaţiile dintre personaje. Personajul Bebe reacţionează cu totul aberant: pentru ce un bărbat bine, uns cu toate alifiile, brutal şi lipsit de complexe, are nevoie să le oblige pe cele două studente să se culce cu el, fiind gata pentru asta să plătească cu 10 ani de puşcărie?
Putea găsi aşa ceva prin cămine gratis sau la preţuri foarte avantajoase, nu era cazul să se complice cu întreruperi de sarcină numai pentru atât şi mai ales cu un ultrapericulos avort aproape în luna a cincea, la care nu se mai băga nimeni? De ce acelaşi Bebe, după ce subliniază repetat că riscă enorm prin faptul că buletinul lui e predat la recepţia hotelului, nu îşi recuperează buletinul când pleacă?
Nu îşi revendică nici cuţitul cu buton pe care i-l ia Otilia din servietă şi cu care nu ştim ce se mai întâmplă. Cele două fete acceptă practic pe loc să se culce cu respectivul. Personajul Otiliei, demnă, cinstită, curajoasă, nu se potriveşte cu un astfel de comportament. Ea ar fi trebuit iniţial să-l respingă pe „bou” cu înjurături şi poate după aceea, după nişte ore de discuţii cu „viţica” Găbiţa, să o facă din spiritul de sacrificiu al prieteniei.
De neînţeles, de asemenea, de ce prietenul Otiliei, student ca şi ea, o invită atât de insistent la ziua mamei lui. Acolo e un univers închis, de oameni de o anumită vârstă, între care nici băiatul nu-şi găseşte locul, de ce ar fi ţinut să-şi aducă prietena, pentru prima oară în casă, la o astfel de ocazie? O prietenă cu care problema căsătoriei nu s-ar pune decât silit, in extremis, dacă ar rămâne accidental însărcinată, cum el însuşi o spune. Că veni vorba de părinţi, ce sens are anunţul de la începutul filmului că trebuie să vină mintenaş tatăl Găbiţei, care rămâne pur şi simplu agăţat dramaturgic, nu vine şi nu mai vorbeşte nimeni despre el?
Toate ochiurile duse din ţesătura dramatică a filmului îi diminuează drastic tensiunea, dar nu reuşesc să-i dea lovitura de graţie. Asta o face pumnul de carne însângerată de pe pardoseala băii, avortonul filmat în plină lumină, cu detalii.
Oferindu-ne această imagine dezgustătoare şi inutilă, un kitsch naturalist de doi bani, Cristian Mungiu mă face să bănuiesc că nu ştie despre ce vorbeşte în propriul lui film. Înţelesesem că 432 nu e o docudramă despre problema avorturilor, din punct de vedere anatomic sau religios, nu e o reconstituire gen „Memorialul durerii” a prigoanei la care erau supuse femeile sub Ceauşescu, nu e un afiş Benetton cu un prunc cu buricul netăiat menit să şocheze, dar că e o poveste despre prietenie, demnitate şi sacrificiu. Poate că înţelesesem greşit...
Încă o dată: pumnul de carne pe care ni l-a proptit Cristian Mungiu în ochi nu dă la o parte palma de aur. Consider un gest civic, de bun simţ, ca fiecare român să meargă la cinematograf şi să vadă filmul care a adus România în prim-planul mapamondului cinematografic şi nu numai.
Dar simt că aş comite o nedreptate dacă n-aş afirma că să-i dea Dumnezeu viaţă lungă şi spectatori mulţi lui 432, dar nu e cu nimic superior Morţii domnului Lăzărescu, de Cristi Puiu, lui California Dreamin' al lui Nemescu, Furiei şi Hârtiei albastre ale lui Radu Muntean, Visului lui Liviu şi lui A fost sau n-a fost, de Corneliu Porumboiu sau lui Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, al lui Cătălin Mitulescu.
