„Împrumut” preţios
O bună parte din scenariu s-a filmat în Balta Brăilei, cu figuraţie din satele de acolo. Când am venit în Bucureşti, pentru secvenţele de platou, m-am gândit că, întrebuinţând figuraţia studioului, mereu aceeaşi, fie că e în «costum» de valet, fie că e în «costum» de conte, n-are cum să iasă bine. Aşa că l-am trimis pe asistentul de regie Oscar Berger să aducă pentru secvenţa nunţii, din satul Garvăn, 15 bătrâni. Ajuns în sat, Oscar Berger a adunat lumea, le-a spus despre ce e vorba şi şi-a ales figuranţii. După care, însă, s-a trezit cu toată conducerea satului, venită în delegaţie la el, să rediscute problema mai pe îndelete. În primul rând, voiau să ştie, în detaliu, ce este toată povestea asta, pentru că majoritatea bătrânilor nu mai părăsiseră satul de 30–40 de ani şi nu fuseseră niciodată la Bucureşti; nu puteau fi lăsaţi să plece aşa, oricum. După ce s-au lămurit, s-au declarat de acord, cu o condiţie: să se întocmească, la faţa locului, un act între reprezentanţii satului şi Oscar Berger, din partea cinematografiei, act ce s-a şi întocmit imediat şi în care se consemna că «Subsemnatul Oscar Berger, cu bul. ident. nr…., seria... împrumută pentru filmare, din satul Garvăn, 15 bătrâni». Se mai consemna obligaţia echipei de filmare de a-i trata politicos pe bătrâni, de a le da mese la ore regulate (menţionate în act), pentru că ei aşa sunt obişnuiţi, de a-i caza în condiţii civilizate, de a-i transporta, dus–întors, cu autocarul şi de a le organiza o zi de plimbare prin Bucureşti, zi în care bătrânii să fie duşi să vadă tot ce vor dori. Pe baza acestui act, satul a acceptat să-şi lase bătrânii să plece în lume, pentru o săptămână.
La Bucureşti, totul s-a petrecut conform «contractului». În ziua de plimbare, toţi bătrânii, în cor, au cerut să fie duşi la grădina zoologică pentru a vedea cu ochii lor dacă acele animale ciudate de care au auzit, există cu adevărat. La sfârşitul filmărilor, zâmbitori şi mulţumiţi de cele ce au văzut şi au trăit s-au întors în satul lor.
Nylon-ul excomunicat
Se filma secvenţa nunţii. Lăutarii care trebuiau să cânte erau lăutari adevăraţi. După ce li s-au aranjat costumele, unul singur, contrabasistul, rămăsese îmbrăcat cu propria lui cămaşă albă. Deodată, secundul, Mihai Constantinescu, sare ca ars, se repede, pune mâna pe cămaşă:
— Ăsta e nylon. (Acţiunea filmului se petrece în timpul războiului, printre pescarii din Balta Brăilei).
Lăutarul jenat, dar încăpăţânat totodată:
— Nu cred. Poate. Dar nu cred să fie.
Mihai Constantinescu: — Cum nu. E nylon şi se vede. Andrei, ia uită-te şi tu.
Andrei Blaier: — Lasă-I, că pare mătase naturală.
Peste câteva minute, pictoriţa de costume
Lidia Luludis, care nu fusese de faţă la discuţie, observă şi ea cămaşa cu pricina, se apropie, cu priviri de Argus, pune mâna pe ea: — Asta nu e cumva nylon?
Lăutarul (prompt): — Nu! Cum o să fie nylon. E mătase naturală lucrată de nevastă-mea.
Şi după o pauză — Lidia Luludis nefiind încă deloc împăcată cu ideea mătăsii care arată a nylon — lăutarul continuă, muncit parcă de un gând:
— Spuneţi-mi, dar dacă e nylon, se întâmplă cumva vreun accident?
