REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Pădurea pierdută” – cronică de film (1)


     Este (sunt sigur) o poveste care iese din comun. Şi este (sunt sigur) foarte primejdios să ieşi din comun. Rişti să nu mai fi interesant când cazul tău e prea particular, prea excepţional, prea unic. Un lucru nu-i interesant decât dacă se întâmplă multora, dacă e o problemă care îi doare pe mulţi, care tulbură şi încântă pe mulţi. E greu să împaci aceste lucruri opuse. Când reuşeşti, povestea ta e o poveste reuşită. Şi povestea imaginată de Mihnea Gheorghiu este o poveste reuşită.
     Unul din eroi, Simion, este un personaj ambiguu şi deconcertant. Ce este el oare? Luptător social? Zăpăcit romantic? Hoţ? Haiduc? Rebel în sine, «rebel fără cauză»? Patriot? «Visător»? Ceva din toate astea. Şi, mai ales, personaj cu stofă de învingător, înzestrat cu o putere de caracter imensă şi cu un enorm talent de a comanda, de a porunci altora şi de a se face ascultat. Lucru cu atât mai ciudat cu cât el trăieşte singur, departe de oameni, ascuns în mijlocul unei păduri confuze, în desişul indescifrabil al Deltei Dunării. Care e oare programul lui? Care e filozofia lui personală? Un ideal foarte vag şi, totuşi, într-o privinţă, destul de precis. Ne aflăm în anii de sfârşit de război nazist şi de cvasi-ocupaţie germană în România. Simion, eroul nostru, avea drept preocupare să-i omoare pe nemţi, să le ia tot ce aveau pe ei (bani, cizme, arme) şi să le vândă la negru, cu ajutorul unei frumoase ţiitoare, cârciumăreasă. Ce făcea cu banii? Nu ni se spune. Dar făcea, probabil, el ceva cu ei. Ceva, desigur, dezinteresat. Acest mister se potrivea cu personajul şi completa figura sa poetică, fantastică şi utopică. Fiindcă în ciuda siguranţei cu care îşi ducea treaba, această treabă tot utopică era şi tot trebuia finalmente să ducă la un falnic şi spectaculos eşec.
     După cum vedeţi, personajul iese tare mult din comun. Cum oare se încadrează el totuşi într-o categorie morală mai generală?
     Mihnea Gheorghiu a înţeles explicit că eroul său exprimă şi el un moment istoric foarte particular. Este momentul unui mare cutremur de conştiinţe. Apropiata înfrângere a nazismului avea să împartă omenirea în două: omenirea trecutului şi omenirea viitorului. Au fost mulţi, în acei ani, care au votat pentru viitor. Fiecare altfel, fiecare cu mijloacele lui sufleteşti, uneori fantaste, uneori utopice. Dar toţi aceşti noi înscrişi ai viitorului aveau ceva comun: o comună puritate de dorinţi şi de intenţii, o comună (şi oricât de diferită) nevoie, plăcere de libertate.
     În opoziţie cu acest romantism, găsim personajul lui Pavel, fratele lui Simion, cu gusturi de gospodar aşezat, muncitor şi strângător de avere, doritor de căsnicie şi copii, animat de o cuminte oroare de primejdie şi de amestec în treburile altora (interpretat de Ilarion Ciobanu). El îl dezaprobă profund pe frate-său. Mai ales când fata de care era îndrăgostit şi cu care voia să se însoare fusese cuprinsă de un nebunesc amor pentru romanticul prinţ al pădurii. Ea merge până acolo încât, în seara nunţii, fuge cu el în codru. Celălalt îi găseşte şi n-are inimă să tragă în frate-său. În schimb, se va întoarce în sat ducând în braţe pe fata care îi dezbinase. Era moartă. Fusese împuşcată în inimă.
     Filmul reţine atenţia şi prin frumuseţea peisajului. În Zodia Fecioarei fusese splendoarea Mării Sarmatice. În Pădurea pierdută avem acel moment al naturii care este Delta (Balta Brăilei) cu culoarele ei de apă, cu păreţii ei de stuf, cu străzile ei lichide care parc-ar fi fost «proiectate» de arhitectul-şef al Paradisului...
     Alt detaliu, de ordin moral. La sfârşitul filmului, cei doi, inginerul şi doctorul, fostul pescar şi fostul băiat de cârciumă, se îmbarcă pe şalupa cea mare, unde gospodăreşte o femeie cam vârstnică şi încă tare frumoasă. Este mătuşa Sabina, ibovnica înfocată şi trădată a lui Simion, cârciumăreasa de altădată, care avusese o mare afecţiune pentru băiatul drăguţ care o slujea la prăvălie. Acum ea se uită la el şi zice: parc-am mai văzut eu pe omul ăsta. Şi nu-şi aduce aminte. lar dumneata, spectatorule, îţi aduci oare aminte de povestea lui Anatole France în care un cetăţean roman şedea de vorbă cu Ponţiu Pilat? Îl întreabă ce mai ştie despre afacerea Isus, cel răstignit pe vremea când el, Ponţiu, era procuror al ludeei. La care eminentul magistrat răspunde: «Habar n-am. Nu ştiu la ce afacere faci iluzie».
     Ţin să semnalez admirabila performanţă actoricească a cârciumăresei, Leni Pinţea. De altfel, spectatorul şi-o aduce aminte din filmul Dincolo de barieră.
     Cusururi? Mici. Sau mai exact: puţine. Unul este că doctorul prea nu seamănă deloc cu puştiul de odinioară. lar tânăra logodnică (Adriana lonescu) care ar fi trebuit să fie (şi care poate chiar ar fi putut să fie altfel), cu totul altfel... n-a fost.
     Regia lui Blaier? Când scenariul e aşa de bun, dacă regizorul nu face nicio greşeală, înseamnă că regia a fost la înălţimea scenariului. Aş vrea totuşi să precizez câteva aspecte ale acestei regii. Am auzit colegi reproşând filmului că e lent. Şi ştiu de unde provine această impresie; 80, poate 90 la sută din film este povestea cea greşită, imprimată pe retina şi creierui celui ce, într-un Iung flash-back, şi-o aduce aminte. Abia la urmă şi foarte scurt aflăm adevărata poveste. Dar această disproporţie este o calitate, nu un cusur. Este virajul brusc de 180 de grade; este momentul cu adevărat instantaneu în care eroul, pentru prima şi probabil ultima oară, dă cărţile pe faţă. lar povestea cea falsă trebuia neapărat să fie lungă. Căci pe aceasta şi nu pe cea adevărată, o trăise, timp de 30 de ani, eroul nostru. Rareori decupajul regizoral avusese o atât de strălucită ocazie de a-şi proporţiona volumele astfel încât să facă una cu ciudăţenia, cu caracterul insolit al poveştii înseşi.
     Nu vreau să termin această cronică fără să semnalez remarcabila performanţă actoricească a unui ne-actor, interpretul rolului principal: Cornel Patrichi. Desigur este meritul regizorului Blaier de a-l fi ales. Dar e mai cu seamă meritul lui, al artistului însuşi. E drept că acest ne-actor este totuşi un fel de actor. Căci Cornel Patrichi e un eminent balerin. Ştiinţa dansului a dat jocului său actoricesc o supleţe, o graţie, o eleganţă fermecătoare. De altfel, psihologia personajului întruchipat de el cerea aceste calităţi. Căci, după cum am arătat, e vorba de un personaj romantic, totodată exaltat şi sigur de el. Gândiţi-vă la aceste două calităţi: elan şi reţinere. Nu-s ele biblia însăşi a baletului? A ştiut ce face Blaier când a ales un balerin.
     Aş vrea să-mi plătesc o datorie faţă de Ilarion Ciobanu. Într-o altă cronică spusesem despre el că e Jean Gabin al nostru, frază care se tăiase din, desigur, lipsă de spaţiu poligrafic. În filmul de azi el realizează performanţa unui personaj dublu. Nu fiindcă joacă două roluri, ci pentru că eroul trăieşte la dogoarea unui dublu foc: al dramei sale personale şi al prefacerilor istorice dramatice pe care le trăieşte, devine alt om. Pe aceşti doi oameni diferiţi îi interpretează magistral Ilarion Ciobanu.
     Foarte frumos şi titlul: Pădurea pierdută. Sherwood scrisese o piesă celebră: «Petrified forest», «Pădurea împietrită». Acţiunea se petrece în deşertul Arizonei şi sufletele sunt pietrificate. Pădurea lui Mihnea Gheorghiu e o pădure care a ars, pădure carbonizată, o pădure pe care lumea, pământul, ţara, oamenii, au pierdut-o. E foarte frumos spus.
     Deosebit de frumuseţea imaginii, în general, vreau să atrag atenţia asupra unei performanţe audio-vizuale, asupra unei admirabile alianţe sunet-imagine. Filmul se termină cu imaginea unei vaste păduri în flăcări, acompaniată de un prelung hohot de râs. Este o mare artă punerea în imagine a unui zgomot de limbaj nearticulat (Vezi strigătul, nu din Grido ci, mai bine, din Periferie a lui Wyler). Aici hohotul e al unui om care moare triumfător, căci moare bătându-şi joc de întreaga armată nazistă. Un singur ins a păcălit şi a râs de o oaste întreagă, căreia i-a distrus locul ei predilect de operaţie, acea pădure pururi pierdută pentru duşman. Imagine şi sunet se împreună aici într-o viziune de Walhala. Autorul imaginii este Nicu Stan. Autorul muzicii, a acelei frumoase şi memorabile melodii: Radu Şerban.
 
(Cinema nr. 3, martie 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei blaier, cronica de film, d.i. suchianu, padurea pierduta film

Opinii: