Zaharia Stancu ar fi meritat cu prisosință un gest omagial și din partea cinematografiei, dar apariția acestui film, în acest anotimp comemorativ este, cum se zice în branșă, o coincidență. Scenariul zace prin sertare de mulți, foarte mulți ani. Între timp un coscenarist, distinsul și regretatul Ion Cantacuzino, ne-a părăsit. Scriitorul însuși s-a săvârșit. După opt ani de la moartea sa, specificarea „versiune aprobată de autor” sună mai mult a reproș decât a laudă. Sau o fi vreo autocritică? Vreo auto-ironie?
Nici cealaltă precizare din prezentare nu mi se pare prea inspirată: Româniafilm prezintă capodopera lui Zaharia Stancu, „Pădurea nebună”. O fi reclama sufletul comerțului, dar cel puțin în preajma capodoperelor un minim de Iuciditate se impune. Nu „capodopera” lui Zaharia Stancu a fost prezentată în premieră săptămâna trecută la „Scala”, ci un film modest produs de Casa de filme Trei, inspirat din romanul mai sus pomenit și regizat de un cineast care după ce a făcut secundariat mulți, foarte mulți ani, într-un puseu de curaj și de conjuncturi favorabile, a trecut la pupitrul orchestrei și ne-a dat Ora zero (1979), „o felie de viață”, cu unele observații sociale și psihologice notabile și Alo, aterizează străbunica (1981), o flatantă utopie despre vârsta a treia, dar fiind comedie, exagerațiunile supără mai puțin, căci lumea caută cu lumânarea prilejul să râdă pur și simplu.
E cam stingheritor să pronunți adevăruri elementare, dar e clar că cinematografia nu poate prezenta o capodoperă decât creând ea însăși o capodoperă în care viziunea, talentul, personalitatea operei inspiratoare să-și găsească echivalențele. Nu e cazul. În lipsa forței de expresie, în lipsa febrei vizionare, a furiei colțoase și sacadate din roman ― avem un film care povestește cuminte, molcom, cuviincios, întâmplările tinereții lui Darie, de la înscrierea la liceul din „Rușii de Vede” — baiatul voia să ajungă telegrafist la căile ferate și avea nevoie de patalama — până la părăsirea acestui târg „vechi și dărăpănat din câmpul neted și nesfârșit care altădată, în vechea vechime, fusease acoperit de uriașa și înspăimântătoarea pădure, pe care o hoardă de năvalitori ce stăpânise vremelnic ținutul dintre Dunăre și Carpați, o numise pe limba ei Deliorman, adică Pădurea nebună...”
Pe ecran vom regăsi anecdotica autobiografică, tinerețea unui scriitor, fecior de țăran dăruit de natură cu o înzestrare în afara normelor. O forță interioară încă nedeslușită îl face să-și respingă destinul de desculț. Darie pleacă în lume să învețe carte și mai ales „să intre în Iume”. Unde va ajunge, nu ni se arată. Filmul, asemeni cărții, e un segment dintr-un proces de maturizare politică și sentimentală. În volum experiența e atroce. Ecranizarea urmează firul epic, descrie ad litteram o sumă de personaje, e preocupată de fundalul social: România de după primul război mondial, cu eroi-ologi reduși la starea de incomode „buturugi”, intelectuali dezabuzați care știu că nimeni n-are nevoie de conștiințe treze, respectiv de scriitori; îmbogățiți de război, gulerați, catindați, negustori pe picior, proxenete de lux. Pe scurt lumea mare a unui târg mic plus multă durere. Durere și revoltă. Dar totul e înmuiat. Marile acțiuni politice ale vremii sunt prea vag personalizate. Colcăiala acelui târg balcanic cu scârțâit de viori și sfârâit de grătar, cu faună pestriță, pitorească, dar și carnivoră, colcăiala, zic, e redusă la un blajin foșnet. Tonul imaginii pierde fervoarea textului, emoțiile par captate de un curent cu voltaj redus. Totul e îndulcit: moartea unchiului Tone scuturată în volum de o ură cosmică („să le ia dracu de stele!... Abia am împlinit șaptezeci și trei de ani. Până la sută mai aveam de trăit”) devine pe pânză o firavă pocăială; răpunerea măgădăilor puși pe viol nu mai e portretul în aqua forte al unei fete scârbită de „deșuchere”, ci o stângace acțiune de ajutor frățesc; dispariția Despei se transformă într-un număr de cascadorie executat admirabil, dar cascadorii și cascadorițele răspund de acțiunea fizică nu și de fiorul metafizic; urletul final devine și el un mic suspin dizolvat într-un șlagăr cu nostalgii mondene. Să mai repet observația, atât de îndreptățită, că filmul ignoră spectrul foamei foamea, sămânța primordială a operei lui Zaharia Stancu?
Ar fi nedrept să nu observăm că „versiunea aprobată de autor” încearcă unele trimiteri la interioritatea operei. De pildă: Călinescu spunea despre Stancu: „e un focos”. Într-adevăr focul, vâlvătaia izbucnește pe ecran și în acțiunea propriu-zisă, când ciudata fată își dă foc, dar și în porțiunile de vis, de gând. Darie se vede pe sine cu ochii minții. În prim-plan, în supraimpresiune, chipul lui cu priviri arzătoare e proiectat pe un rug cosmic. Cerul și pământul par pradă unui imens incendiu. Ce păcat că văzut astfeI Darie „focosul”, „dințosul” rămâne doar o aluzie convențională. Sau:
Zaharia Stancu — se știe — a fost terorizat toată viața de spaima, amneziei. I-a fost frică să nu uite de unde a plecat și cum a ajuns unde a ajuns. „Să nu uiți, Darie! Nimic să nu uiți!” nu este doar leit-motivul unei cărți. Este resortul unei opere îmbibată de o ranchiună justițiară. Ceva-ceva din frica lui de uitare pulsează pe ecran. Pulsează însă prea slab și raportată numai la o experiență erotică. Intenția e inițial bună, dar, din păcate, colecția de flashback-uri la malul mării cu tătărușca Uruma — alcatuiește partea cea mai naivă a filmului, ca să nu zic gafa lui. Pe alte meridiane, când ai de-a face cu asemenea tip de secvențe, precizezi pe generic: toaletele domnișoarei X au fost executate de Casa, cutare...
În aceeași ordine de idei, a recunoașterii unor intenții bune, n-aș putea zice că autorii filmului ignoră că ne aflăm în fața unui „euforic agrest”, „un poet al ierburilor”, un frate al necuvântătoarelor („ție îți plac caii pentru că pe cal, tu, beteagule, te simți om întreg...”), un interlocutor al forțelor elementare — marea, pădurea, câmpia. În imaginea cu care începe filmul — și începe bine (imaginea Vivi Drăgan Vasile), în prima clipă imensitatea e albastră, selenară, apoi trece spre cenușiu, spre vânăt și în cele din urmă se umanizează, asumându-și culoarea lutului natal. Aparatul se mișcă suplu, peste și prin decorurile arhitectei Adriana Păun (detalii autentice, ambianțe care refuză impersonalul). Imaginea e cursivă, dar fără vlagă. Pădurea e mereu ruginită, golașă, dar niciodată nebună.
Actorii au susținut, în general convingător, efortul de a închega o poveste clară, cu personaje credibile. În fruntea distribuției Florin Zamfirescu ne-a confirmat că e un actor sensibil, gata copt pentru a primi acel șoc care transformă actorul bun în actor mare. Așteptăm cu încredere pogorârea limbii de foc. Sebastian Papaiani cu vitalitatea lui colorată, eu bonomia lui cinică, iar Ion Besoiu manevrând un sarcasm cu dublu tăiș și o falsă mizantropie mi s-au părut cei mai aproape de spiritul operei. Valeria Sitaru, — slujnica de la casa doamnei Harnik — cu totul remarcabilă mai ales prin puterea de a rezista facilelor exteriorizări. În vizibil progres Catrinel Dumitrescu și Horațiu Mălăele. Și la unul și Ia celălalt, talentul învinge. În primul caz, învinge tendința de alintare, ba chiar — să mă ierte frumoasa actriță — de pisiceală. În al doilea caz, învinge un început de cabotinism practicat cu farmec, dar nu e cazul la vârsta asta să contactezi bolile senectuții profesionale.
„Revăd filmul, recitesc cronica și, raportând-o la ultimele premiere socotesc că ar putea părea aspră, adică lipsită de obișnuitele menajamente. În fond, scenariul iscălit de Ion Cantacuzino, Virgil Puicea, Nicolae Corjos nu tradează cartea. Regizorul și el e plin de respect și bună cuviință. Atunci ce jeneaza atât? Jenază în primul rând incorența cu care unii cineaști se aruncă în brațele titanilor. În gura lor cu măsele de oțeI. Un elementar instinct de conservare ar trebui să le strige: no passaran! Nu trebuie să fii vizionar ca să-ți dai seama că limitele mai sus pomenite erau planificate din start.
