Minunat exemplu de documentar de autor,
Pădurea este o reflecţie asupra relaţiei complicate dintre Iugoslavia şi România în comunism, plecând de la un tablou oferit în dar, apoi contestat. Filmul a fost în concursul de documentare, la cea de-a 26-a ediţie a Festivalului de Film de la Trieste. Surprizele povestirii sunt infinite.
În 1947, Preşedintele iugoslav Iosip Broz Tito a făcut prima sa vizită în Romania. Regimul comunist l-a omagiat, facându-i cadou un tablou al marelui artist român Ion Andreescu – „Crângul desfrunzit”. În anii 60, criticul de artă Radu Bogdan a decis să scrie o monografie dedicată marelui pictor, incluzând o reproducere după tabloul făcut cadou lui Tito. Aici incep însă problemele…
De acum încolo, când cineva va vrea să nege, în mod răutăcios, că documentarul are dreptul de a accede la statutul de cinematograf de autor, va trebui sa ţinem întotdeauna seama de un film ca
Pădurea, prezentat in cadrul concursului de documentare la a 26-a ediţie a Festivalului de Film de la Trieste. Regizat de sârbul
Siniša Dragin,
Pădurea este o analiză articulată, nemiloasă şi complexă a raporturilor dintre Iugoslavia din vremea lui Tito şi România, ambele comuniste. Totul, plecând de la un tablou : „Crângul desfrunzit” al pictorului din secolul XIX Ion Andreescu, care i-a fost donat lui Tito de autorităţile române, cu ocazia vizitei sale din 1947.
Acest tablou, pe care nu-l vom vedea niciodată, devine nucleul obscur în jurul căruia se învârteşte totul: raporturile brusc conflictuale dintre Tito şi restul blocului sovietic; revenirea la relaţiile de prietenie dintre cele două state vecine; cercetările unui critic de artă român (Radu Bogdan), care nu îşi poate duce la bun sfârşit monografia despre Andreescu fără acest tablou, şi care se găseşte, astfel, în situaţia de a clarifica probleme spinoase diplomatice; distrugerea unei păduri ca simbol concret al încheierii unei perioade istorice anume, sau poate a întregului secol XX; moartea liderilor respectivi şi reacţiile populare opuse (pe de o parte, moartea lui Tito, regretată imediat, de cealaltă, cea a lui Ceauşescu, judecat şi ucis).
Dragin reuşeşte să gestioneze un material atât de complex, bazându-se doar pe o capacitate de scriitură care merge până la sublim, şi nu se teme să se confrunte cu exemplele cele mai bune ale cinematografului de ficţiune (şi care, în trecere, dă şi o lecţie diverselor manuale ai diverşilor guru - scenarişti americani), regizorul folosind, într-adevăr, contemporaneitatea diverselor registre şi formule narative: el dând glas – din off – unor pasaje din cartea despre Andreescu pe care Bogdan a reuşit totuşi să o scrie, făcându-l să devină, astfel, naratorul evenimentului. Il omagiază, arătând-o pe văduva acestuia în călătoria ei până la mormântul criticului. Pune în scenă, - mereu în voice over -, dialoguri groteşti între funcţionarii din cele două ţări (şi acesta este, natural, cel mai evident element ficţional din film). În fine, pune în contrast grotescul cu tragedia (morţile violente provocate de războaie şi dictaturi, suspiciunile reciproce, climatul de teroare merg mână în mână, ca să explodeze în fine după 1989…).
Digresiunea şi elogiul detaliului (de altminteri, totul face parte din rama unui tablou), ca stilistică, devin apoi componentele prin intermediul cărora se construieşte o frescă istorică, socială şi artistică, unde nimic nu scapă discursului şi totul este inclus într-o arhitectură perfectă, unde nimic nu este dizolvat.
Şi doar în faţa amplorii unui film ca
Pădurea, putem să confirmăm – în timpuri atât de dificile pentru instituţiile festivaliere – faptul că este crucială existenţa unor manifestări precum Festivalul de Film de la Trieste, întrucât el ne permite să observăm de aproape şi cu argumente (mai bine zis, printr-o programare raţională), însăşi existenţa cinematografiilor din ţările din Estul Europei şi vivacitatea lor indiscutabilă…
(trad. Sinisa Dragin)
