REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Pădurea de fagi” – cronică de film


     Într-un strigat mut de durere, de disperare, degete prelungi, delicate, strâng cu putere scoarța aspră a unui copac...
     În câteva fracțiuni de secundă e retrăită spaima unei descinderi a poliției, noaptea...
     În semiîntunericul unei săli de cinema, un crâmpei dintr-o banala declarație de dra­goste...
     În bătaia unui binoclu apare ștanțat un mă­nunchi de litere albe, de neuitat: Pădurea de fagi...
     Pregenericul e asemeni filmului: direct și exact, laconic și pe cât de eliptic, pe atât de sugestiv în inducerea biografiilor de suflet, convertind în emoție sinceră faptul de viață devenit istorie. Cu infinita delicatețe, dar și cu forță evocatoare... Partidul comunist pre­gătește, respectând severele reguli ale con­spirației, o temerară operație care va înlesni reușita insurecției din august '44: undeva, în apropierea Bucureștiului, o centrală telefo­nică de campanie va asigura legătura cu țara și străinătatea în primele ore ale întoarcerii armelor împotriva hitleriștilor... Personajele prind contur ca ființe vii, atașante, orches­trând într-o suită armonică tipologia diversa a unei entități colective un grup de femei, în majoritate tinere. Ca o continuă invitație la dans în ritm de charleston sau tango — viața care te prinde în vârtejul ei și pe ne­gândite — te duce cu ea: oamenii au învățat în război că trebuie să se bucure de fiece clipă, clipele de acalmie cu trista lor senină­tate (cu o funcție dramaturgică deosebită, muzica lui Dan Ardelean). Detaliile realiste sunt topite în tușe apăsat impresioniste. Se plonjează într-un București reconstituit (și re­descoperit) nu doar cu pedanterie, ci și cu fin teribil simț al parfumului de epocă: străzi din centru sau o locuință insalubră lângă calea ferată, în agitația zilei, când reclama unui automobil ultimul tip ia ochii sau, în plin ca­muflaj, când de după colț țâșnește o patrulă motorizată. Din gesturi mărunte și atitudini oarecare, din conversații întâmplătoare, re­plici fugare azvârlite peste umăr (și chiar în afara cadrului), chipurile telefonistelor capătă încet, încet individualitate, un soi de individu­alitate globală, descompusă și recompusa în zeci de reflexe cochetărie și frivolitate, naivitate și candoare, indiferența și intensă suferință; firea fiecăreia se dezvăluie treptat, fie la tabloul de comanda, când una dintre fete e cât pe ce să intre pe fir dornică de o sentimentală întâlnire, sau la vestiar, când se tachinează mai mult sau mai puțin amical, când primesc gălăgioase vestea detașării sau când așteaptă înconjurate de geamantane cam ponosite, când se urcă în camion sau la coborârea precipitată din cauza bombarda­mentului care le surprinde în timpul călăto­riei. Chiar dacă prețiosul ciorap de mătase s-a rupt și genunchii s-au julit, spaima e re­pede dată uitării, alungată de o melodie nos­talgică cântată la muzicuță. Pe drumul de țară camionul avansează greoi, dar ferm, urmat de o galbena harabaie având însemnele crucii roșii și în cabina un pseudo-medic adoptat de tinere cu hazlia porecla de Piramidon. La o respectabilă distanță, pe o motocicleta, un agent al Siguranței nu din cale afara de isteț, dar capabil totuși să fie „cu ochii pe ei” așa cum un prevăzător șef ordonat. Deci me­reu un contrapunct-avertisment păstrat în plan secund. Cu exuberanță tipic feminină este luată în stăpânire tabăra pe care o mână de ostași destoinici au amenajat-o în mijlocul pădurii, pădurea de fagi care-și oferă ospita­litatea: lemnul proaspăt geluit respira încă — pe o policioară se aliniază firesc tabloul de familie, lampă, oglindă: o ușă dată de perete prevestește chiar prin arcul senin al curcube­ului primejdia care pândește. Deocamdată viața prinde făgaș, spațiul se animă: ora du­șului sub cerul liber, ora mesei sub cort, pu­nerea la punct a centralei, ora de instrucție, ora stingerii și a melancoliilor. Vecinătatea unui post de radio german iscă un prim inci­dent neplăcut. Conflictul începe să-și adune pretextele. Invitația la picnicul nemților e ac­ceptată pentru că la fața locului s-ar putea afla date despre efectivele militare ale unității, respective; petrecerea sfârșește prost, dar, momentan, fără urmări grave. Viața își conti­nua cursul. Din mai multe idile dorite, visate, una se înfiripă cu adevărat între o codana pentru care scurtatul părului e semn de emancipare și un ostaș inimos care-i gata să-i culeagă toate florile pădurii. Intervine aici prima cezura tragică: pe lângă cuplul acestor îndrăgostiți e purtat pe o targa trupul neînsuflețit al liceanului pornit în căutarea iubitei sale, Ana; fata tocmai și-I amintise pe băiat oferindu-i maci roșii exact în clipa în care gloanțele unei santinele nemțești îl culcă pentru totdeauna la pământ — doar roata bi­cicletei rămânând să se mai învârtească o vreme. Tot florile de câmp strălucind în soa­rele de vară sunt pretext pentru cea de a doua inserție dramatica: fetița, plecată să-i culeagă surorii mai mari un buchet care să-i aline durerea pricinuită de moartea mamei lor, e bat­jocorită de un soldat neamț amețit de liniștea din jur și de gândul la infidelitatea logodnicei de acasă...
     Degete delicate strâng cu putere scoarța aspră a unui trunchi de copac. O lumină inte­rioară irizează profilul de adolescenta al Anei, fata care, utecista fiind, știe că pacea ce se vestește stârnind atâta exaltare va mai cere multe jertfe... Cadrul emblematic revine pentru a marca o răscruce existențială: sfârși­tul unei perioade de experiență subiectivă, în care fiecare, pe cont propriu, și-a înfruntat soarta — începutul unui episod de experiența colectivă când toți vor acționa ca unul și unu! ca toți, făcându-și datoria așa cum conștiința o cere oricărui om cinstit. Sentimentul soli­darității depline, suflul eroic se nasc organic din însăși situația data: unitatea germana ve­cina refuză să se predea și hotărăște distru­gerea centralei. Neîncetând să lucreze, asigu­rând legăturile telefonice necesare armatei ro­mâne, curajoasele telefoniste se apară cu arma în mână. Lupta cu moartea e descrisă printr-o tulburătoare, atroce succesiune de imagini, majoritatea în ralanti, descriind su­praomenescul efort de împotrivire, refuzul vitalității frenetice de a se resemna, de a accepta nemișcarea, abandonarea în neființă... Din oglindă, cocheta își zâmbește pentru ul­tima oară. Suprafața translucidă se pulveri­zează în mii de cioburi. Parcă totul a sărit în aer, totul a luat foc, se primenește parcă. Particulele exploziilor se cern din ce în ce mai lin până rămân doar diafanele frunze ale pădurii de fagi... O imagine superbă, aparent de o gratuită picturalitate suprarealistă, de fapt cu un clar sens semnificativ. Durerea ca prag al sacrificiului necesar se decantează în noblețe, jertfele trecute prin sânge și foc se vor menține pe retină ajungând în posteritate impalpabile, dar sfinte amintiri...
     De virtuozitate este vorba în cazul acestui debut. Cristina Nichituș-Mihăilescu, după o destul de îndelungată practică pedagogică la catedra de regie a IATC-ului, timp în care realizează și 40 de scurtmetraje, pășește as­tăzi cu dezinvoltură, fără inhibiții și având atuul unei marcate personalității, în rândul re­gizorilor noștri. Exemplara este modalitatea sa de colaborare cu fiecare membru al echi­pei și cu toți deopotrivă într-o deplină con­vergența de intenții, de ambiții, de perfor­manțe. Mai întâi este de salutat felul în care a știut să depene împreună cu Francisc Mun­teanu firul acestei narațiuni, un subiect pe care ea l-a descoperit în urmă cu zece ani în memoria supraviețuitoarelor evenimentului real din august '44. Asociind la aparatul de filmat un tandem tânăr — mai experimentatul Marian Stanciu și talentatul Cristian Comeagă, debutant și el, regizoarea și-a asigu­rat o excepțională sensibilitate a peliculei care s-a lăsat impresionată într-un remarcabil consens stilistic căruia i se datorează, pe de o parte, atât valorificarea atmosferei retro, create de scenografia lui Mircea Neagu Ale­xandru și costumele Dorinei Șortan, cât și (pe alocuri) ingenioasa și binevenita simulare a manierei de filmare proprie vremii respective; pe de alta parte, susținerea fluenței sintaxei moderne impuse de un decupaj strâns, nervos și de un montaj adecvat (Maria Neagu) ce urmează ritmurile volutelor epice și lirice, cul­minațiile tragice. Dacă actorii au venit în întâmpinarea rolurilor (Dionisie Vitcu — dispe­cerul mucălit cu măsura; Valentin Mihali sublocotenentul curajos și timid: Vasile Muraru — soldatul înduioșător de simpatic; Traian Stănescu austerul doctor tă­măduitor de conștiințe; Florin Zamfirescu — delatorul mărginit; Ștefan Velniciuc — transmisionistul cu porniri bestiale), în schimb actrițele (treizeci la număr) au imagi­nat surprinzătoare compoziții în filigran pe care ecranul le-a redimensionat astfel încât fiecare își are momentul de pregnanță în conturarea feminității însăși, surprinsă într-o ipostază caleidoscopică. Copilă (Anca Mihă­escu) care abia se desprinde de lângă mamă ținând la piept un iepure uriaș, singura relicvă a unui cămin distrus de război; rumena Durdu (Anca Sigărtau) la primele nedumeriri profesionale și primii fiori ai iubirii; nostima, versata Meri (Tora Vasilescu) plină de aplomb în tot ceea ce face fie că pune la punct un iubit incomod, fie că pălmuiește un neamț beat, fie că ochește ireproșabil, fie că flirtează nevinovat, lucrează cu devotament sau moare surâzătoare; blânda, delicata visă­toare (Catrinel Dumitrescu), vorbăreața agi­tată (Carmen Trocan), necăjita ofilită (Adriana Șchiopu), insolenta plictisită (Ceci­lia Bîrboră), adânc îndurerată mamă (Maria Rotaru). Ana, protagonista, Raluca Penu, studentă încă, se păstrează în umbră, discretă străbate filmul cu silueta ei de gracilă trage­diană, cu privirea înrourată de suferința, cu buzele arse de febra luptei, cu vocea mlădiată de noblețea crezului. Aceeași lipsă de ostentație ca în întreaga demonstrație de măiestrie profesională, de talent a autoarei acestui film, Cristina Nichituș-Mihăilescu.
(Cinema nr. 9, septembrie 1987)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristina nichitus, cronica de film, irina coroiu, padurea de fagi film

Opinii: