Orizont cinematografic

     1980 poartă însemnele aspirațiilor înalte ale autorilor români de film; peliculele anului vorbesc despre îmbogățirea credințelor artistice, profesate de fiecare regizor în parte, precum și despre atingerea unor cote superioare de către industria cinematografică. Astfel, în cele douăsprezece luni, s-au lansat în premieră treizeci și două de lungmetraje; o cifră record, o spectaculoasă performanță.
Filme evocări
     Evocările trecutului își caută tot mai consecvent formulele și rezonanțele de anvergură; epopeea națională tinde să cuprindă și să reliefeze, mai detaliat în imagini autenticul ecou al evenimentelor autohtone în spiritualitatea prezentului ca și a vremurilor de odinioară. Pentru conturarea portretului cinematografic al lui Burebista, de pildă, autorii — scenaristul Mihnea Gheorghiu și regizorul Gheorghe Vitanidis — împletesc în narațiunea lor direct sau aluziv, gesturi și gânduri aparținând unor oameni iluștri, din întreaga lume antică. De asemenea, în cele două recente filme despre revoluția pașoptistă, La răscrucea marilor furtuni și Munții în flăcări, realizatorii — scenaristul Petre Sălcudeanu și regizorul Mircea Moldovan —„citează”, în paralel cu fresca luptelor din Țara Românească și din Transilvania, personalități europene.
     Discursul cinematografic năzuiește, astfel, să dobândească amploare, desfășurându-se în vaste spații istorice (deseori dificil de intuit și de reconstituit); pentru compunerea unei iconografii cât mai complete a trecutului, traiectoriile epice se diversifică, ritmurile se dilată, spectacolul filmic se extinde concret, în timp (dar, din păcate, nu întotdeauna și în idei).
     Filmele grele, trudnic de realizat datorită importantelor țeluri, ideologice și estetice, datorită construcției interioare, anevoios de transpus pe peliculă (căci solicită în egală măsură inventivitatea și rigoarea documentară), au predominat în producția anului 1980. Alături de cele amintite anterior, să mai cităm Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, Blestemul pământului, Blestemul iubirii și Bietul Ioanide.
     Regândind întâmplările din Moldova veacului al XVI-lea, Malvina Urșianu își expune auster propriul ceremonial filmic. Etapele diferite ale acțiunii, deși despărțite temporal, se contopesc în succesiuni simple, ori se înlănțuie metaforic. Cineasta își conduce eroii și îi dezvăluie ca pe înșiși mesagerii statuari ai neliniștitelor întrebări despre puterea idealului de a rezista în fața presiunilor înneguratului ev; ei devin purtătorii interogațiilor despre perenitatea și puritatea vocației în confruntare cu spaima și violența, cu eșecurile și necurmatele jertfe.
Modelul literar
     În Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu se descifrează reculul autoarei față de prototipurile imaginate de Negruzzi, Odobescu sau Alecsandri; în schimb, filmul Blestemul pământului, Blestemul iubirii mărturisește programatic tocmai pasiunea pentru creația scriitoricească. Fascinația față de Liviu Rebreanu e caracteristică, atât pentru Titus Popovici (care în 1956 descria, în „Contemporanul”, Prislopul, satul eroilor din „Ion” sau care adapta pentru regizorul Liviu Ciulei „Pădurea spânzuraților” — 1965), cât și pentru Mircea Mureșan („Răscoala” — 1966). Fidelitatea lecturii, decuparea exactă a tramei romanești, respectarea cadențelor solemne imaginate de marele prozator orânduiesc și domină fantezia cineaștilor.
     Îndrăzneala celei de a șaptea arte de a intra în dialog direct cu operele fundamentale din tezaurul literaturii românești impresionează, în primul rând, și în cazul filmului Bietul Ioanide, ecranizare a celor două monumentale romane călinesciene, semnată de Eugen Barbu și de Dan Pița. Din actul de concentrare a celor 1600 de pagini tipărite se ivesc unități cinematografice independente, detalii de rafinament plastic, recompuse fie în registrul tragic, fie în cel grotesc, fizionomii inspirat alese; iar succinte sugestii „trimit” către textul original. Publicul care a citit, de curând,„Bietul Ioanide” și „Scrinul negru” regăsește astfel țesătura, barocă de gânduri și sentimente călinesciene.
     Tot din întâInirea cu literatura, dar cu cea contemporană, s-au născut Duios Anastasia trecea și Vânătoarea de vulpi. Filmul lui Alexandru Tatos își definește zona expresivă proprie, modelând vizual și sonor chiar evoluțiile contorsionate, cadențele apăsătoare, actele exasperate ale eroilor literari.  În Vânătoarea de vulpi, însă, Mircea Daneliuc experimentează o altă formulă epică modernă, ivită din spiritul romanului „Niște țărani” de Dinu Săraru, dar regizorul își revendică autonomia ordonând altfel întâmplările textului. Din hățișul de drame și obsesii, anunțate de secvențele Vânătorii de vulpi, dintre casele și ogrăzile de la Cornul-Caprei, spectatorul trebuie să se întoarcă la romanul „Niște țărani” pentru a înțelege repetițiile, conexiunile chemate de forța evocativă a replicilor, pentru a descifra soluțiile de continuitate ale filmului.
     În lumea amintirilor, printre „vârstele timpului”, trăite de țăranii din munții Buzăului, pătrunde și Lumina palidă a durerii, filmul scris de George Macovescu și regizat de Iulian Mihu. Ritmuri domoale măsoară scurgerea anotimpuriIor vieții; se deapănă peripețiile copilăriei, se consumă ritualul inițierii în dragoste; resemnarea stinge suferințele celor tineri, iar bătrânele satului se pregătesc senine de moarte. Prin demnitate, generozitate, înțelepciune, oamenii simpli izbutesc să descopere mereu speranța, să nu se plece în fața flagelurilor de la începutul secolului, în fața sărăciei, molimelor, războiului. Istoria se supune obiceiurilor și legendelor străvechi ale pământului; în tonuri coloristice stinse reapar meleagurile și făpturile trecutului, rafinate tablouri realiste, înfiorate poetic, prin câteva accente fantastice.
Imaginea suverană
     Mizând, de asemenea, pe atotputernica expresivitate vizuală, o altă premieră a anului, Proba de microfon, îi aparține — în calitate de scenarist, regizor și interpret — tot lui Mircea Daneliuc. Filmul respiră strălucitor, în contact direct cu contemporaneitatea; modalitățile ciné-vérité-ului își dezvăluie inedite valențe; iar discursul polemic al autorului — împotriva platitudinii cotidiene sau a egoismului de toate felurile — are în egală măsură tandrețe și asprime, acuitate dramatică și rigoare lirică.
     Cu aceeași sinceritate și naturalețe privesc către peisajele citadine de astăzi și Lucian Bratu (odată cu Dumitru Radu Popescu, în filmul Mireasa din tren), și Dinu Tănase (împreună cu interpreții săi neprofesioniști, în Mijlocaș la deschidere); ei rostesc cu vervă, în numele adolescenței, un apel pentru apărarea purității, pentru demnitatea drumului ales. Iar Ada Pistiner preia, în Stop-cadru la masă, liniile de forță din romanul lui Ștefan Iureș, „Plexul Solar”, alcătuind o penetrantă lecție morală, adresată maturilor, copleșiți de prea desele incertitudini ori de neînsemnatele deziluzii din viața cea de toate zilele.
     De asemenea, tot din ambianțe familiale, în jurul unui fapt divers petrecut la țară, cresc intonațiile grave ale filmului O lacrimă de fată. Dezinvoltura surprinderii „pe viu” a realității, ca și efecteIe reconstituirilor reportericești devin convențiile declarate ale unui itinerar cinematografic profund, alcătuit de scenaristul Petre Sălcudeanu și de losif Demian (regizorul și co-autorul imaginii); se orchestrează astfel pasionant o dezbatere etică de substanță, o pledoarie împotriva indiferenței, nebănuitelor vinovății, necinstei.
Ceilalți creatori
     1980 a fost un an al echilibrului, căci mulți dintre regizorii de valoare se află în plină evoluție; lor li se alătură cu siguranță noii veniți (documentarista Ada Pistiner, de pildă). Școala noastră de operatorie și-a confirmat virtuțile — prin Florin Mihăilescu, prin Alexandru Întorsureanu și Gheorghe Fischer, prin Călin Ghibu, Ion Marinescu sau Gabor Tarko. De excepție au fost și creațiile starurilor ecranului — un Amza Pellea în Duios Anastasia trecea, sau un George Constantin în Burebista —, iar o nouă pleiadă de actori, mai puțin sau deloc utilizați până acum în filme, s-a afirmat strălucitor. În1980,reliefuri vizuale s-au împlinit de asemenea prin savantele alternanțe ale tăcerii și zgomotelor, din benzile semnate de un Silviu Camil sau de un Horea Murgu.
     Genericele celor treizeci și două de premiere au chemat spectatorii să-și reîntâlnească cineaștii îndrăgiți; dar efervescența de pe platouri a fost, în fond, muIt mai amplă, căci în studioul de la Buftea, în anul încheiat au mai lucrat și alți creatori — Lucian Pintilie sau Ion Popescu-Gopo, ori mai tinerii lor confrați Alexa Visarion și Nicolae Mărgineanu.