— Am citit, Lucian Bratu, decupajul regizoral pe care l-ați compus după scenariul lui Marcel Păruș și Dumitru Solomon. Și — lucru rar la lectura unui decupaj — trebuie să vă spun că m-a emoționat. De pildă, finalul, care rimează cu sfârșitul din Drum în penumbră. Ați simțit nevoia să-i oferiți eroinei — o femeie singură în viața intimă — șansa de a întâlni, fie și o singură dată, un om luminat interior de o pasiune. În finalul filmului anterior, era soldatul care-i vorbea Monei despre greieri. Aici, un alt necunoscut, inginerul hidrolog, întâlnit și el pe neașteptate, într-un moment de cumpănă, începe să facă apologia Dunării, cu aceeași pasiune, aș zice gratuită, adică dezinteresată, cu care celălalt vorbea despre greieri.
— Da. De obicei filmografiile noastre cunosc o evoluție oarecum întâmplătoare. Adică filmele pe care le facem nu se continuă unele pe altele. Eu încerc acum să elimin, pe cât îmi este cu putință, acest caracter întâmplător. De altfel, secvența aceasta ultimă la care vă referiți și care amintește într-adevăr de finalul din
Drum în penumbră, nu exista inițial în scenariu. Dar am simțit nevoia unei atari secvențe și am exprimat-o scenariștilor. Vedeți, la vârsta eroilor mei, numai în filme se mai produc întorsături miraculoase, de prea mare fericire sau nenorocire. În realitate, drama unei eroine cum e, de data aceasta, Maria Sorescu, urmează să fie rezolvată de viața însăși, mai târziu, într-un fel sau altul. Pentru moment, în film, avem totuși nevoie de un final, dar nu de unul decisiv.
— Pentru dumneavoastră, întâlnirea cu omul stăpânit de o pasiune reală și dezinteresată ține loc de un «credo». Și — în sensul credinței multora, de pildă a lui Antonioni — acordați femeii primatul forței morale și dramatice.
— Deși între Drum
în penumbră și
Orașul văzut de sus nu există similitudini de problematică...
— Evident, aici femeia a ieșit din «penumbră». Socialmente, primărița e în plină lumină, dar rămâne, ca femeie, singură, părăsită.
— Fără a avea garanția că voi face un al treilea film în această direcție, cred într-adevăr că există ceva dramatic în condiția femeii, deși pe mine nu mă preocupă utilitarismul unei campanii funcționale, oricât ar fi ea de îndreptățită.
— Aveți totuși, pare-se, un anumit parti-pris în această privință. Chiar conflictul social de pe șantier se rezolva tot printr-o intervenție colectivă a femeilor care fuseseră văzute într-o primă secvență ducând greul muncii.
— Ceea ce este comun între Monica din
Drum în penumbră și Maria din
Orașul văzut de sus nu ține de un parti-pris. Este o anumită credință în sine, o anumită consecvență a femeii cu sine însăși, peste toate vicisitudinile și dificultățile. Cred că este important de relevat astăzi această dimensiune a omului.
— În acest sens, am putea spune că filmul poartă și o anumită polemică.
— Nu știu dacă «polemică» este cuvântul care exprimă exact ceea ce urmăresc. Totuși, în jurul nostru, vedem destui oameni care capotează datorită Iipsei de credință în sine și de fidelitate față de ei înșiși. Să nu credeți însă că introduc un criteriu individualist. Dimpotrivă, credința în tine însuți presupune a-ți asuma riscul unor incomodități și a te confrunta uneori dramatic cu propriile interese.
— Dar și șeful de șantier, Topolniță, cu care primărița are cel mai mult de furcă, e consecvent cu sine însuși.
— Este, și de altfel vreau să spun că Topolniță nu e un «personaj negativ». Eu nu recunosc existența unor asemenea personaje. El și spune, la un moment dat: — Nu pentru mine mă zbucium! Ceea ce este perfect adevărat. Problema acestui șef de șantier cu un caracter și un temperament dificil este problema acelor oameni care, vrând să facă ceva într-adevăr foarte important, uită uneori scopul final, dedicându-se cu o pasiune exclusivă mijloacelor. Și nu întotdeauna mijloacele mânuite cu obstinație conduc la realizarea scopului, ba-I pot chiar denatura, desfigurând relațiile umane.
— Prin ce se va deosebi filmul, ca factură, de Drum în penumbră?
— Vreau să continui aceeași modalitate de povestire, bine articulată, dar nu neapărat infesată de detalii informative, o povestire coerentă, pe cursul diurn al vieții. Filmul e constituit din cele 5 sau 6 zile de existență ca primăriță a eroinei noastre. Ca un lucru oarecum nou, m-ar interesa o anumită osmoză între mișcarea actorilor și lumea care merge pe stradă în mod real, fără să fac ciné-vérité, recurgând doar la o reducere a ritualului de filmare, pentru a nu atrage asupra noastră toată atenția.
— Aveți un operator excepțional: Florin Mihăilescu.
— Florin Mihăilescu este adeptul unui anumit grafism al culorii...
— Dar nu în sensul graphis-colorului, pentru că el nu șterge culorile, le lasă intense, coborându-le doar în ele însele.
— Exact, datorită unei tente inconfundabile cu care tratează lumina, el obține un efect foarte interesant și util fimului nostru care aduce pe ecran lumea diversă a orașului, a primăriei, a șantierului, a portului...
— Alegând-o pe Margareta Pogonat ca protagonistă, trageți o nouă linie de unire între Drum în penumbră și Orașul văzut de sus.
— Nu neapărat. Pentru mine este foarte important ca personajele fiecărui film să convingă că «sunt de acolo». Este un adevărat handicap cu care au de luptat «actorii cu efigia depusă», adică foarte cunoscuți ca actori. Alături de Margareta Pogonat, l-am ales pe
George Constantin care, cred, că va realiza un Topolniță foarte interesant. Și el va trebui însă să facă un efort de compoziție deosebit, pentru că personajul are unele laturi comune cu alte roluri anterioare. De asemenea,
Ilarion Ciobanu, în rolul celui care pleacă, părăsind-o pe eroină, are posibilitatea unei compoziții surprinzătoare, el fiind un actor care a fost excesiv solicitat în ultimul timp în chip de erou neprihănit, tare și inflexibil.
