“Oraşul văzut de sus” - A spune şi a face

     Cronicile au arătat, la timpul lor, până unde merg meritele, de unde încep slăbi­ciunile unui scenariu ca Oraşul văzut de sus, semnat de Marcel Păruş şi D. So­lomon. Cum ni se mai întâmplă, nu de puţine ori, să uităm pădurea de dragul copacilor, s-a pierdut din vedere, în cazul acestui film, calitatea de veritabili dialo­ghişti a celor doi autori. Un meşteşug pe care, la ora de faţă, stăpânesc fără ezi­tare şi pe care, mai mult decât atât, îl Imping uneori până la limita unde a spune pune stăpânire peste a face. Dincolo de aceste dozări însă, cuplul Păruş-Solomon se com­portă, ziceam, ca nişte dialoghişti, în sensul în care, cu câtva timp în urmă, evocându-se experienţa unor cinematografii cu mai multă experienţă, se cerea statuarea lor şi în perimetrul filmului nostru. Erau revendicate, adică, acele persoane care cunosc preţul cuvântului potrivit la momentul potrivit, care ştiu să dea satisfacţie spectatorului printr-o întorsătură abilă de condei, care se pricep la o adică, să salveze o situaţie mai şubred construită. Înconjurând-o cu un brâu frumos de cuvinte. Ni se pare pilduitoare, în aceas­tă privinţă, zestrea verbala a unui personai precum Topolniţă, erou atât de individuali­zat al filmului Oraşul văzut de sus, artileria sa de cuvinte, unul din atuurile forţei şi        ale prizei sale asupra spectatorului. Bărbatul despre care ni se spune că «în urmă cu douăzeci de ani deschidea un şantier cu trei lopeţi şi un steag», s-a identificat atât de mult cu funcţia şi cu succesul, încât fiecare frază a sa nu face altceva decât să recompună chipul propriei îngâmfări fixează, în fapt, portretul amar polemic al romanticului de odinioară„ incapabil să reziste, moralmente, puterii: «cu cine îţi începi tu referatele, nu cu mine?», se adre­sează Topolniţă primarului... «Nu sunt eu cel mai bun s-antier din judeţ? [....] Cu 1­2 de oameni vă scutesc de grija planului până la primăvară [...] Dacă vreau eu, un sin­gur om nu mai rămâne pe şantier [...]» Dar, atunci când nu-şi apără propriile interese, când nu are nevoie de esafodajul cuvintelor, personajul redescoperă şi existenţa propo­ziţiunilor simple: «Mă, tu o iubeşti!» (rostit magstral de George Constantin) conchide el, în faţa unui partener, pe un ton care interzice orice fel de confesiune.
     Chipul în care dialogul acoperă şi rezolvă aproape întreaga biografie a unui personal interesant, dincolo de receptarea profesio­nalismului indubitabil, ne lasă însă şi regre­tul paradoxal de a nu fi fost martorii unui destin dramatic care să se sprijine mai mult pe autoritatea faptei.