REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Ora documentarului?


     Cât de mult datorează ficţiunea documentului o demonstrează, dintre artele surori, cel mai mult filmul. Înainte de a deveni mari regizori — să-i amintim doar pe Francesco Rosi sau pe Kieslowski — numeroşi cineaşti au fost mai întâi mari documentarişti. Evenimentul sau simplul fapt de viaţă s-au constituit adesea în materie intrinsecă a ficţiunii. Totuşi ficţiunea fascinează şi atunci când aportul creativ lasă de dorit, în timp ce documentarul ca atare are un public restrâns. Ne propunem să nivelăm această nedreptate măcar în spaţiul câtorva pagini de revistă.
Mari iubiri, trecute şi prezente
     Cineaştii documentarişti au astăzi o raţiune mult mai clară de a fi şi de a se manifesta decât ieri. Statutul lor (dacă păstrăm discuţia în „registrul” teoretic) s-a schimbat radical, ei şi-au redobândit un drept şi o îndatorire ani la rând ultragiate, dreptul şi îndatorirea de a accede la adevăr. Au încercat, unii din ei, şi în anii trecuţi, să forţeze „uşi închise”, dar tentativele lor s-au dovedit, în ultimă instanţă, sortite eşecului, drumul spre adevăr devenise de-a dreptul riscant, inoperant. Cineastul documentarist şi-a recâştigat, în prezentul imediat, însăşi condiţia. Consemnând această intrare (re-intrare) în starea de normalitate, mă gândesc totodată la câţiva dintre documentariştii de ieri care s-ar fi bucurat cel mai mult, astăzi, să fie printre noi, printre colegii de breaslă, în clipele regăsirii de sine. Practic, este vorba de amintirea unor creatori pentru care filmul documentar a însemnat tot: dragoste, muncă, pasiune, destin, viaţă. Cred că mai ales astăzi, când arborele creaţiei documentare îşi dezvoltă şi-şi diversifică firesc ramurile, mai ales astăzi avem îndatorirea să transmitem generaţiilor prezente, generaţiilor de mâine, amintirea acestor mari iubiri pentru filmul documentar.
     Primul chip care ne apare pe acest mic „memento” al marilor iubiri este acela al regizorului documentarist Slavomir Popovici. Vor trece anii şi filmele sale de poetică şi emoţionantă cercetare etnografică românească îşi vor păstra nealterat mesajul de adevăr, de permanenţă, de frumuseţe. Vor trece anii, dar un film precum eseul său filosofic Romanţe aspre va rămâne pentru totdeauna în zodia capodoperelor. Pentru cine a avut privilegiul să-I cunoscă şi să-I iubească pe Slavomir, exemplul său de cinste, de modestie, de dăruire nu are moarte. Nu ştiu de ce, dar chipul mereu chinuit de întrebări şi de nesomn al regizorului ne poartă gândul, printr-o aproape imperceptibilă translaţie, spre tristele locomotive de altădată din filmele sale, aşteptându-şi sfârşitul, cu conştiinţa că odată cu ele şi cu aburii lor din adânc, dispare o lume, dispare un anotimp al istoriei. Sub „semnul bradului”, sub celelalte semne ale permanenţei — desprinse cu pasiune şi cu migală de regizor din tezaurul creaţiei noastre populare, pentru uzul de suflet şi de crez al prezentului şi viitorimii — întrezărim pecetea unui creator pentru care adevărul n-a avut niciodată jumătăţi sau sferturi de măsură, o probitate şi o conştiintă artistică pe care nu le refuză niciuna din fotogramele filmelor sale.
     Sunt mulţi, foarte mulţi ani de când ne-a părăsit — încă tânăr — un alt regizor documentarist pe care confraţii săi mai tineri într-ale creaţiei nici nu I-au mai apucat: Gabriel Barta. De ce ne revine în amintire chipul său, azi, la ora re−deschiderilor spre lume ale filmului documentar? Poate pentru că în incursiunile sale cinematografice printre desene copilăreşti, printre lebede şi baloane sau în universul fremătător al unei gări, cu plecări, sosiri şi aşteptări „de rutină”, am simţit întotdeauna o sensibilitate lirică ieşită din comun, menită a pune în evidenţă glasurile de suflet ale realităţii. Nu, în niciun caz, nici exemplul acestui cineast−poet de ieri nu trebuie uitat.
     La numai câţiva ani după dispariţia regizorului a intrat în amintire şi partenera sa de viaţă, de moarte şi de creaţie, Dona Barta. 
Ei îi datorăm câteva dintre cele mai frumoase documentare ştiinţifice. Aplecându-se minuţios cu temperamentul cercetătorului, dar şi cu un acut simţ estetic — asupra florei şi faunei, în căutare de particularităţi inedite, regizoarea ne-a lăsat câteva documente antologice din lumea Mării Negre, din viaţa peştilor, a plantelor acvatice, a unor vieţuitoare aproape mici bijuterii, mici antologii ale frumosului în natură. După atât de scurta existenţă a regizoarei ne întrebăm mereu de unde i s-a tras fascinaţia atât de puternică şi atât de constanta spre lumea efemeridelor...
     Şi aş mai aduce în discuţie încă un portret creator, acela al regizorului Mirel Ilieşiu, dispărut, de asemenea, în plină forţă creatoare. Filmografia amplă a cineastului, spre deosebire de acelea aduse pâna acum în discuţie, poate că necesită unele „corecţii”. Pe de o parte, pentru că activitatea sa artistică a început cu foarte mulţi ani în urmă, într-o perioadă marcată de aberaţii şi elucubraţii social−politice, fapt care ar putea explica — cum să le spunem? — unele naivităţi din primele sale filme. Pe de altă parte, pentru că, deşi regizorul a ştiut întotdeauna să se apropie de oameni, unele dintre filmele sale rămân victimele unor ambianţe industriale — cum să le spunem? — revolute. Dar filmele lui Mirel Ilieşiu (dintre care unele au fost programate în retrospectiva documentarului românesc de la Nyon '90 şi Berlin '91), conţin documente, unele, de valoare inestimabilă, despre realităţile româneşti ale ultimelor trei−patru decenii, meditaţii cu pronunţat miez moral, estetic şi filosofic privind însăşi condiţia umană, condiţia artistului la finele veacului 20.
     Amintirea unor mari iubiri? Da, amintirea unor mari iubiri. De fapt, patru îndrăgostiţi de adevăr, într-o epocă tristă, de eludare a adevărurilor. Va avea, oare, amintirea acestor mari iubiri proiecţii în viitor? 
(Noul Cinema nr. 3/1991)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: calin caliman, documentar romanesc, documentare, documentare romanesti, dona barta, gabriel barta, mirel iliesiu, slavomir popovici

Opinii: