Ora 0 este un debut. Un debut cam întârziat deoarece
Nicolae Corjos are 44 de ani, fiind de aproape douăzeci de ani asistent de regie și regizor secund la nenumărate filme ale altora. În principiu această îndelungată ucenicie prezintă un avantaj: acela al acumulării de experiență. Tocmai acestei experiențe îi datorează filmul
Ora 0 laturile sale reușite, care chiar dacă nu sunt multe merită menționate mai întâi și mai întâi: capacitatea de a nara fluid și pe înțețesul tuturor, priceperea de a crea atmosferă, atenția față de personajele de plan doi și față de figurație. În condițiile unui alt scenariu, aceste calități ar fi fost suficiente pentru a scoate un film onest de meșteșugar cu experiență. În condițiile scenariului lui Coman Soare,
Ora 0 nu este decât un nou titlu pe lista filmelor de actualitate schematice și neadevărate. Pentru că așa cum afirma scriitorul
Dinu Săraru, în ultimul număr al revistei Cinema, “problema îngrozitor de gravă a filmului românesc este dedublarea, trista, mizera dedublare cu corolarul ei minciuna și autominciuna“.
Filmul lui Nicolae Corjos este construit în alb și negru, în personaje eminamente bune (familia Căruntu în totalitatea ei) și personaje eminamente rele (grupul bișnițarilor), adică exact așa cum nu e în viață, ci numai în basme. Și tot ca în basme binele învinge răul, dar nu după o lungă și periculoasă luptă (Făt Frumos, cel puțin, se zbate, asudă, aruncă oglinda, aruncă peria, înfundă zmeul în pământ până la gât și abia apoi îi taie capul), ci cât se poate de simplu și de pueril. După cum puerilă este pedepsirea finală și capitală a fetei care a păcătuit și pe care seducătorul a abandonat-o (de ce oare?) taman în luna a 7-a și în noaptea de Anul Nou.
Eroii, atât cei buni cât și cei răi, nu numai că nu au psihologie, lume interioară, dar nu au nici trecut. Cine sunt ei? De unde vin? Nu se știe. Iar atunci când se fac vagi referiri (“originea nesănătoasă“ a bișnițarului), ele nu sunt câtuși de puțin susținute de realitatea prezentului (înfățișarea mamei, ambianța locuinței).
Victoria atât de lesnicioasă a binelui e facilitată și de faptul că toate personajele se cunosc între ele. S-ar putea crede că Bucureștiul e un târgușor de provincie în care oricum te-ai învârti tot la Romarta ajungi și tot peste aceeiași oameni dai.
Păcat că mijloacele de care dispune regizorul s-au irosit pe o asemenea tramă.