Dacă ar fi să se refacă palmaresul documentarelor de la Mamaia, după gustul şi preferinţele fiecăruia, atunci aş acorda fără şovăire primul loc anchetei
A cui e vina? Asta nu înseamnă nici că neg frumuseţea reală, grandioasă a primului clasat — poemul
Spre cer — nici că trec cu vederea calităţile de ingeniozitate propagandistică şi verva altui important cuceritor de premii, reportajul de sinteză
Oltenii din Oltenia. Dar din aceşti trei laureaţi, filmul
Floricăi Holban mi se pare cel mai viu, cel mai omenesc, în autenticitatea sa — adică şi cel mai cinematografic, cel mai puternic ca documentar.(...)
Oltenii din Oltenia este cel mai inegal dintre filmele acestea. Aici se simte încă discrepanţa dintre cadrul elaborat cu atenţie şi acela filmat „pe furate”, fără nicio preocupare pentru compoziţia plastică, diferenţele mari dintre comentariul reportericesc muncit şi exprimarea directă a omului „de pe stradă” aflat în faţa microfonului pentru prima dată, oscilaţiile de gust care îl fac pe regizor să adune, într-un singur tot, cântecul şăgalnic „M-a făcut mama oltean”, sculpturile grave ale lui Brâncuşi şi filmările realizate pe viu într-o piaţă. Dar şi acest film cuprinde o idee foarte generoasă artisticeşte şi anume realizarea sintezei cinematografice prin suprapunerea unor imagini cu valoare de generalizare peste vorbirea spontană, şi legată strict de un aspect particular sau altul al faptului real descris de către unul din cei care au participat direct la acţiune. Ne putem închipui filme întregi construite pe un asemenea principiu, fără intervenţia comentatorului obiectiv din afară şi fără intervenţia sa în aprecierea faptelor; ne putem imagina cronici foarte vii ale vieţii de fiecare zi care, construite astfel, nu ar irosi nimic din însuşirile artistice ale realităţii.
Cu asta ajungem la problema principală pe care vizionarea peliculelor lansate o sugerează — modul de asamblare artistică, de compunere a întregului, în documentarul nostru actual. Recunoscând toate meritele regizorilor şi operatorilor care au lucrat cele trei filme, nu trebuie să trecem cu vederea o anumită impresie de răceală sau chiar monotonie uneori, pe care o trăim urmărind unul după altul aceste documentare. Cadrele şi momentele izolate au o frumuseţe mai mare decât ansamblul, care nu izbuteşte să comunice, cu egală tensiune şi în acelaşi diapazon estetic, senzaţia de viaţă artistică organică.(...)
Se discută foarte mult, de la o vreme, la Studioul „Al. Sahia” despre ideea artistică. S-a obţinut mult, în această direcţie, judecând după filmele pe care le consemnăm şi care sunt ferm structurate în jurul unei intenţii clare. Dar ideea artistică nu trăieşte numai prin consecvenţă logică, ea se dezvoltă într-un climat al său, într-o atmosferă vie, care-i aparţine numai, într-un sistem de relaţii şi referinţe original. În acest sens, documentariştii noştri mai au de străbătut o etapă, în efortul de organizare creatoare a unui material pe care au învăţat să-l extragă din faptul real cu virtuozitate.
