Teatru radiofonic filmat!
Sergiu Nicolaescu este cunoscut ca unul dintre regizorii cu mare succes de public. Spectatorii umpleau sălile în care rulau filmele sale, apreciau amestecul de istorie și spectaculos, scenele de luptă în care apăreau sute, dacă nu chiar mii de figuranți atent îndrumați și strict supravegheați. Nimeni nu i-a negat priceperea cu care reușea să realizeze scene de masă, nimeni nu contestă faptul că aceste scene fascinau spectatorii care doreau ceva mai mult decât sărăcia etalată în alte producții ale momentului.
lată însă că în ultimul său film tocmai aceste scene — în care toți îl credeam maestru — lasă de dorit. Secvențele de luptă sunt reduse numeric, dar aceasta nu justifică asemănarea lor cu înregistrarea pe peliculă a unor exerciții de la pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. E drept că, după declarațiile regizorului, filmul său nu se dorește un spectacol cinematografic, ci o lecție de istorie, oglinda unor evenimente — adevărul despre 23 august 1944 și despre Mareșalul Antonescu, și de fapt doar începutul adevărului, conform titlului. (Ceea ce ar însemna că există și o continuare a adevărului?) La ora Ia care vor apărea aceste rânduri probabil că istoricii se vor fi pronunțat deja asupra acestui film, vor fi explicat cât e adevăr și cât invenție cinematografică în ceea ce se dorește o reconstituire exactă a faptelor. Nu avem niciun motiv să punem la îndoială buna credință a realizatorilor care au declarat că au dorit Oglinda... doar o lecție de istorie filmată în folosul generațiilor de spectatori care nu au cunoscut direct faptele prezentate.
Problema este însă că un film rămâne totuși un film, nu se poate mulțumi să fie doar o emisiune de tip teleșcoală. Un film se cuvine analizat și din punct de vedere artistic, nu numai istoric sau ideologic. Iar Oglinda nu este decât o mostră de teatru radiofonic filmat.
Cele mai multe personaje nu sunt bine conturate, par a fi doar niște figuranți care apar și dispar, nelăsând nicio amintire în mintea spectatorului. Da, e adevărat, suntem cu toți figuranți pe scena istoriei, o știm, dar nu demonstrarea acestei teze și-o propusese Sergiu Nicolaescu. Pentru ca personajele care dispar înainte de a ne convinge de necesitatea apariției lor pe ecran să fie totuși identificate de privitor se recurge la un stil de vorbire cu totul nenatural, în care cel care se adresează interlocutorului de pe ecran îi rostește repetat numele, prenumele și funcția. Asta se face la radio, unde nevăzându-l pe cel care vorbește, este necesară prezentarea lui. Dialogul devine astfel artificial, iar artificialitatea este apăsată și de stilul său tip proces verbal în multe secvențe, rezultat probabil din faptul că sunt reproduse stenogramele convorbirilor adevărate. Ceea ce ar fi o dovadă de obiectivitate, dar și dovada că scenariștii sunt cu desăvârșire absenți fiind înlocuiți de niște grefieri.
Mă întreb dacă discuțiile Mareșalului cu Hitler sunt reproduse după stenograme. Nu mi-am putut da seama de ce Antonescu spune la un moment dat despre Führer că este un nebun periculos, căci pe ecran manierele și frazele acestuia sunt impecabile, ideile pe care le vehiculează interesante, astfel încât o discuție cu el apare ca... o fină plăcere intelectuală. Se încearcă probabil a ni se explica de ce Mareșalul a rămas credincios cuvântului dat: când îi promiți ceva unui personaj atât de interesant, e o adevărată rușine să-ți calci cuvântul.
În deschiderea filmului văzusem secvențe documentare reale de la execuția Mareșalului, emoționante, răvășitoare, poate cele mai puternice momente din cele mai bine de două ore și jumătate de proiecție. (Printr-un dramatic joc al întâmplării execuția a fost înregistrată pe peliculă de operatorul — artist Ovidiu Gologan). Reconstituirea execuției pe care regizorul o inserează spre final devine inutilă, căci nu poate reda nimic din emoția documentarului și nu face altceva decât să ne îndemne la comparații.
Poate că o docu−dramă mai puțin ambițioasă, mai bine articulată și axându-se doar pe câteva dintre personaje ar fi reușit mai mult decât acest film care — în intenție — ar fi trebuit să aducă în sălile de cinema publicul tânăr, pe cei ce ar dori să afle adevărul despre evenimente din istoria totuși recentă. Faptul că spectatorii nu vin (17.200 spectatori în 12 zile, în capitală) demonstrează că „oglinda” nu este una din cristal, ci din sticlă obișnuită, iar luciul său e cam stins.
