ÎI aşteptam demult. Îl aşteptam cu acea răbdare îndârjită pentru care cândva va trebui să-i mulţumim cinematografului, căci numai el — cine altcineva şi altceva pe lumea asta? — poate să ne-o educe cu atâta ştiinţă şi nervi măcinaţi. Ştiam că, într-o zi, un film va avea nevoie în primul rând de el, nu şi de el printre alţii.
Ori de câte ori l-am privit pe scenă, cu răutăcioasa lui forţă de disimulare, cu candoarea sa atât de straşnic apărată de inteligenţă, făcând cu ochiul tuturor tandrilor, abjecţilor şi proştilor de sub clarurile de lună, strecurându-se, băgând zâzanie printre ei, pentru ca apoi să-i părăsească fără regrete, ori de câte ori am regăsit câte ceva din toate astea, picurate cu zgârcenie pe ecran, nu mi-a pierit nicio clipă, din faţa ochilor, ideea unui alt fel de Cotescu. Nu din neaderenţa la tipul de actor propulsat de teatru şi de unele filme — doamne fereşte! — ci din conştiinţa că dincolo mai există o mână de aur încă nefolosită. În
Puterea şi Adevărul, în
Apoi i-am condamnat pe toţi la moarte, cineva s-a încumetat să umbrească faţa actorului cunoscut de pe scenă şi să ne arate chipul lui mai puţin ştiut, puterea lui de a pactiza dureros cu personajul. Aceste două filme ne-au descoperit, de fapt, ochii lui Octavian Cotescu. Nu pot să zic că acum ştiu totul despre el. Voi şti însă, şi nu peste multă vreme, căci, cum spuneam, a venit ziua în care un film are nevoie, în primul rând, de acest actor: în
Bariera lui
Mircea Mureşan şi Teodor Mazilu, Cotescu va fi Viţu, adică primul nume din distribuţie. Va sta mult pe ecran, aparatul îI va prinde pe-ndelete, cu lăcomia lui secretă — aşa cum trebuie privit orice mare actor — şi treptat, treptat, vom cunoaşte prin el tristeţea nepitorească a mahalalelor de altădată, înţelepciunea — platoşă pentru înfruntat mizeria şi nedreptatea, demnitatea — responsabilitatea asumată liniştit, ca pe o datorie de zi cu zi, până în ultima clipă. Desigur, la ceasul în care Viţu va avea o existenţă de sine stătătoare, toate aceste câteva fraze vor părea firave speculaţii. Cu cât se va alege mai mult praf de ele, cu atât mai mare va fi bucuria de a şti că filmul nostru a câştigat definitiv un actor care — ciudat ! — abia acum începe să ne dea de furcă.
