Faţă de umorul lui Octavian Cotescu simţi nevoia să te pui în gardă. Intuieşti venind, de undeva, o primejdie. Presimţi că undeva se cutremură pământul sub picioarele nevolnice. Prevezi că e pus să stârnească neapărat în fiecare dintre noi simţăminte incomode, cum ar fi, să zicem, cel al culpabilităţii. Nu te laşi nicio clipă indus în eroare de rotunjimile bonome ale chipului, de vorba molcomă, de ingenuităţile făcute ale zâmbetului. De sub toate acestea, Cotescu scoate viclean şişul ironiei atroce şi sfârtecă tot ce-am crezut noi, proştii de sub nori sau de sub clarul lunii, că ne poate, cât de cât, pune la adăpost: făţărnicia mieroasă, conformismul sălciu şi profitabil, laşitatea pavoazată în vorbe frumos sunătoare.
Dar Cotescu nu se lasă până nu sfâşie, pe scenă, cea mai mare dintre minciunile omului: minţirea de sine. Şi cel mai tragic dintre păcatele omeneşti: prostia. În treaba aceasta, Cotescu merge mână în mână cu Teodor Mazilu, alianţa lor ducându-i la agresiunea feroce împotriva relelor semenilor noştri dragi.
Tandri şi abjecţi, iubitori şi cruzi, dramaturgul şi actorul (sau invers) mă fac să-l cred o clipă pe Emil Faguet, cel care spunea că sursa comediei e răutatea. Şi că aceea ce ne face plăcere într-o comedie, este să ne batem joc de prostia unor fiinţe asemănătoare nouă. Şi că, deci, plăcerea comediei este bazată pe cruzime. Dar clipa trece şi Cotescu ne convinge că râsul lui perfid, cu candoare, e pornit din cea mai generoasă dintre pornirile omeneşti, cea justiţiară, şi că e pus pe gestul nobil şi purificator al asanării morale. Te convinge, dar nu poţi să nu te temi, o altă clipă, de el, când îl vezi alunecând sinuos, lucid şi detaşat, printre cele două planuri ale fiecărui personaj interpretat: planul de dinafară, vizibil ca faţa lunii în nopţi senine, şi cel ascuns, cel din spatele vorbelor, din spatele gesturilor, din spatele ochilor, ochi în care se aprind scântei şirete şi pehlivane, şi în care desluşeşti tragi–comedia ipocriziei şi duplicităţii.
Pe Cotescu nu-l poţi iubi decât având conştiinţa curată, pentru că altfel îţi aduce imediat la suprafaţă acel alter ego al fiecăruia dintre noi, cel pe care-l înghesuim uneori, cu pumnul, cât mai adânc, undeva în adânc, cel care ne tulbură calmul, ne nelinişteşte noaptea şi ne complexează ziua. Dar după ce-ai terminat cu relaţiile acestea afective şi ai căpătat suficientă distanţă pentru aprecierea estetică a faptelor lui de artă, pentru Cotescu, moldoveanul acesta blând, sensibil şi molcom, încerci o admiraţie detaşată, o admiraţie pură: pentru că în fiecare din personajele satirizate, el nu s-a aruncat — cum spunea odată — cu ochii legaţi, ca într-o apă în care poţi pluti liniştit în voia valurilor, ci a trebuit să înoate aprig, împotriva curentului de la suprafaţă, chiar împotriva lui însuşi. Şi ce e mai greu decât să lupţi cu tine însuţi, fie şi numai pe scenă?
