Când un creator dintr-un domeniu de tradiţie este sedus de muza fără nume a celei de a şaptea arte, prima reacţie este cea de satisfacţie şi bucurie. Încă unul câştigat pentru cinematografie! Exemplele din istoria filmului sunt multiple, unele ilustre, dar ne abţinem a cita pentru a nu lăsa impresia unor apropieri forţate, flatante pentru cazul nostru. Deşi nu are o pregătire de specialitate, adică o diplomă emisă de IATC, Florin Codre a păşit cu mult curaj în domeniul cinematografiei, după ce şi-a construit o carieră temeinică în pictură şi sculptură, bazându-se pe experienţa câştigată în anii când, tânăr fiind, făcea cascadorie la Buftea şi “fura meseria” în cea mai bună tradiţie a calificării la locul de muncă. Fără complexe deci, Florin Codre debutează cu filmul Şobolanii roşii, asumându-şi scenariul şi regia.
Ca autor, Florin Codre are fără îndoială o anume voluptate a amintirilor - care transpare chiar mai mult decât intenţionează - din vremea când cascadorea la Buftea. Aventurile, necazurile de atunci, amorurile băieţeşti îşi păstrează în film intact savoarea, suculenţa - de la vorba puţin zis buruienoasă a camarazilor cascadori la comicul de situaţie al vieţii tumultoase din spatele apariatului de filmat. Întâmplările de la filmare, şi de după, cu care începe filmul sunt povestite cu un haz irezistibil, chiar dacă aventurile sunt prea puţin filtrate artistic. Dacă s-ar fi oprit aici, ar fi păcătuit doar prin această lipsă de elaborare estetică (de care un sculptor de succes ca Florin Codre nu poate fi străin). Dar nu, ambiţia evidentă a autorului este aceea de a face o demonstraţie. El are de spus ceva mai mult: faptul că în România, după Revoluţie, nu s-a schimbat nimic. Securistul este acum întreprinzător particular, procurorul odios a devenit înalt funcţionar în magistratură, regizorul, servil şi demagog: senator. În acelaşi timp, frumosul, bunul şi generosulprieten cascador este regăsit de eroul revenit din străinătate după mulţi ani, într-un scaun de invalid. Toate acestea sunt "spuse" răspicat de autor, dar, din păcate, la modul enunţiativ. Fără a reuşi să ne convingă, să ne transmită indignarea, revolta sa - oricât de îndreptăţită -, fără să ne emoţioneze, fără inspiraţie. Chiar dacă lucrurile stau aşa, sau tocmai de aceea, era nevoie de ceva mai mult decât de un enunţ. Astfel, efectul este invers, iar intenţia - chiar meritorie fiind - frizează demagogicul. Nu mai vorbesc de stângăcia supărătoare cu care este tratată tema morţii, şi ea prezentă în film. Unul dintre cascadori moare la cutremur încercînd să salveze câţiva căţeluşi (care până la urmă se salvează singuri); iubita, suavă şi muziciană, moare în spital (deşi puteam să jur că am mai văzut-o o dată moartă la cutremur); un pitoresc general bătrân, un fel de rezoneur al filmului, moare şi el de două ori (tot- la cutremur şi apoi la spital)...
Şi totuşi, dacă Florin Codre se va ambiţiona să persevereze în cariera cinematografică (şi presimt că se va ambiţiona), dacă va întelege că la baza unui film stă un scenariu bine articulat dramaturgic (chiar dacă există câteva excepţii care confirmă regula), că în cinematografie, ca în orice artă (în sculptură de exemplu). demersul estetic porneşte de la faptul de viaţă, dar îl depăşeşte, recreindu-l într-unul estetic (şi eu cred că a înţeles deja), va reuşi cu siguranţă. (şi) în acest domeniu.
