REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Oamenii din spatele gesturilor mici: “Acasă la tata” - cronică de film


     Acasă la tata este un film trist. Mult mai trist decât Boogie, cu care se întâlneşte în căutarea tinereţii pierdute. Mai trist şi decât Câinele japonez, unde regăsirea dintre un tată bătrân şi un fiu plecat în lume e doar rece, nu iremediabil exploziv conflictuală. Dar ireversibilitatea timpului şi prăpastia dintre generaţii sunt doar două dintre temele filmului lui Andrei Cohn, după scenariul lui Mimi Brănescu. Acasă la tata este în esenţă povestea unor oameni mărunţi cu vieţile lor eşuate.
     Indiferent unde se află ei – într-un sat uitat de lume sau în capitală, indiferent dacă sunt în floarea vârstei sau spre sfârşitul vieţii, indiferent dacă sunt celibatari sau au responsabilitatea unei familii, eroii filmului trăiesc, fiecare în felul său, drama neîmplinirii. Nimeni nu scapă de ea. Poate cu excepţia tatălui (Florin Zamfirescu), care rămâne un sac de box pentru furia fiului şi de aceea nici nu mai apare după ce această furie se consumă într-o lungă secvenţă introductivă (deşi această dispariţie produce un anume dezechilibru în dramaturgie).
     Aflat într-un moment de criză existenţială, fiul, Robert (Alexandru Papadopol), revine la casa părintească, unde nu are obiceiul să calce des. Ce caută acum? Nici el nu prea ştie. Mama i-a murit, tatăl trăieşte cu o altă femeie, camera lui a fost transformată într-o debara. Speră într-un refugiu. Definitiv sau temporar? Nici asta nu prea ştie. Unde să-l găsească? Lângă un tată pe care-l dispreţuieşte şi-l condamnă pentru tot ceea ce face? Lângă un fost cel-mai-bun-prieten despre care descoperă a fi fost rivalul lui la inima fetei pe care a iubit-o în liceu? Lângă această primă dragoste din care n-a mai rămas nimic? Robert este un nefericit pentru că e laş, pentru că nu ştie să iubească, pentru că se complace în a fi luat drept ceea ce nu e. El ştie că nu e marele poet care colindă lumea, ci un biet gazetăraş care a fost doar până în Bulgaria. El nu e fanfaron, el e doar nefericit.
     În jurul lui Robert se adună celelalte personaje. Petrică (Andi Vasluianu), cel-mai-bun-prieten care a rămas în sat, s-a însurat, are copii, dar inima-i umblă creanga după Paula (Ioana Flora), fata care l-a iubit şi-l mai iubeşte încă pe Robert. Seara, după muncă, preferă să ardă gazul prin cârciuma satului, unde ea e angajată, decât să se ducă acasă la nevastă. Apariţia neaşteptată a lui Robert îi umple inima cu un amestec de bucurie, gelozie şi resentimente, pe care nu şi le poate reprima nici măcar în faţa nevestei, o altă nefericită care ştie că nu e iubită. Mai rămâne Paula care a depăşit stadiul nefericirii, devenind imaginea resemnării şi a unei infinite tristeţi. Ea încearcă să se consoleze cu bucurii mărunte şi foarte concrete, precum amenajarea unei băi care să-i asigure apa caldă şi duşul zilnic (înduioşătoare secvenţa prezentării băii cu faianţă şi perdeluţă asortată ca pe un trofeu suprem).
     Ar mai fi şi personajul concubinei tatălui (Nataşa Raab), care s-a refugiat la ţară unde i se pare că, în sfârşit, trăieşte. Nu pentru că viaţa ar fi mai confortabilă, ci pentru că e obiectul respectului şi al admiraţiei (ce e drept, cam nătânge) a unui bărbat. El o consideră o doamnă care „când se culcă se piaptănă, când se scoală se piaptănă” şi pentru fiecare parte a corpului foloseşte alt tip de cremă. Asta face parte dintr-o altă temă care străbate întrega poveste: mirajul capitalei.
     Până la un moment dat se râde mult în film. E un râs convenţional, de suprafaţă, pentru că în inima celor trei băltesc neîmplinirile, neputinţele, frustrările.
     Interesul şi frumuseţea filmului Acasă la tata se află în faptul că îndărătul unei poveşti simple, liniare, cu dialoguri sumare şi adesea dezarticulate (de remarcat că femeile sunt mai logice şi mai profunde decât bărbaţii) se desenează clar portretele acestor oameni şi empatia regizorului faţă de ei. Fiecare cu viaţa lui interioară, cu speranţele şi deziluziile lui. Pentru că, aşa cum îi place lui Andrei Cohn să spună, chiar şi doi oameni care mănâncă la o masă poartă în ei o încărcătură de viaţă care merită atenţia noastră.
Imagine: Dan Țuculescu


Galerie Foto

Cuvinte cheie: acasă la tata film, anca puiu, andrei cohn, back home film review, cronica de film acasa la tata, mandragora

Opinii: