Un inspirat documentar al lui Cabel aduce în actualitate chipul sfios, de martir al lui Victor Iliu, și personalitatea sa deloc sfioasă, ba chiar impetuoasă. Iliu a avut de luptat cu începuturile filmului românesc. Am pomenit cuvântul „martir”, gândindu-mă tocmai la aceste începuturi chinuitoare, când metrul de peliculă tras, derula, în paralel, metrul de nervi (s-au isprăvit aceste începuturi?). Dar așa a ieșit
Moara cu noroc, de data aceasta chiar norocoasă. Cred c-a fost prima data când mi se-ntâmpla să trag aer în piept de pe ecranul unde se petrecea și se vorbea ceva pe românește, simțeam autenticitatea de departe, era și dramatism, era și culoare locală ― era frumos! Atunci m-am gândit că s-ar putea să se poată și filmul românesc.
Critica de film se plânge că nu găsește nivel mondial în producțiile autohtone. Ne Iipsește un Godard, un Buñuel ― se aud vaiete, ne lipsește Fellini. Dar nu așa ceva ne-ar trebui într-adevăr, nu oameni care să facă ce-au făcut acești mari maeștri la ei acasă. Ne trebuie în film oameni ca
Victor Iliu. Nu de mult discutam chiar pe această temă cu un prieten cineast. Își arăta amărăciunea că nu crede prea tare în filmul românesc. Cei care ar trebui să-l sprijine, să-l comenteze, nu se omoară cu mese rotunde, pentru crearea atmosferei necesare oricărei creații vii. Suntem, firește, cu toții conștienți că n-au puiat capodoperele la Buftea, nu putem intra acum în amănunte, dar problema e: dacă ar apărea, ar fi primite cu dragoste? lată o temă de meditație.
lată de ce am apreciat gestul lui Cabel de a lumina cu aparatul figura aureolată în memoria noastră (celor care l-am cunoscut) a lui Victor Iliu, fruntea sa pe care s-au tras primele brazde filmate. Poate că lucrul cel mai de preț pe care îl avem de învățat de la Victor Iliu, care a început de la zero, este să credem în filmul românesc, să credem cu tărie și când străIucește pe ici pe colo și când e la pământ. Pentru că, așa cum spunea cronicarul despre Ștefan cel Mare: „iar învins nu pierdea nădejdea, și singur se ridica deasupra biruitorului”. Citat din memorie. (Precum a făcut-o însuși Neculce).
