Îmi voi îngădui luna aceasta câteva neînsemnate confesiuni cu privire la critica de filme de care m-am legat acum exact zece ani. Nu am să-mi amintesc prea multe — voi fi văzut în acest răstimp vreo 1.500–2.000 de filme, voi fi scris vreo 200–250 de articole şi însemnări. N-am fost în niciun juriu, n-am dat niciun premiu, n-am participat la niciun festival internaţional — şi nici nu mi-o doresc prea mult.
Mi-au plăcut multe filme, puţine m-au interesat, câteva m-au tulburat. Am avut vreo două polemici — nu-mi plac polemicile pentru că mi se par inutile.
Orice cronicar îşi alege publicul pentru care scrie — şi la rândul său e ales de un public. Între aceste două sensuri ale scrisului se produc deseori descărcări electrice — adică divergenţe — pe care le socotesc inerente. Cred însă că nimeni nu trebuie să se simtă înfricoşat că a văzut altceva decât un altul pe aceeaşi pânză. Există cronici şi cronicari pentru toate gusturile. Eu am ales, de cele mai multe ori (dacă nu întotdeauna) pe spectatorul care e dispus să mediteze măcar o jumătate de ceas după film, la ceea ce a văzut. Pentru el am scris — chiar când am încercat să îl invit să ne amuzăm împreună.
N-am făcut în cronici ceea ce cred că nu trebuie să facă niciun practicant al ei; să povestească filmul şi să îl caracterizeze cu exclamaţii. M-a interesat ceea ce se întrevede prin coloanele unei pelicule — ceea ce sugerează şi predispune la însăilări de idei. Cronica este un fapt de ziar — ea trăieşte o zi, o oră — nimic mai mult sau mai puţin. Cronica este literatură pe marginea unui film şi niciodată n-am să ştiu „ce o înlănţuie de cuvânt şi ce o dezleagă de peliculă, de starea filmului”. E secretul ei. Cred că, dincolo de talent, gust, cultură, sinceritate şi criterii, un cronicar trebuie să aibă o slăbiciune adevărată pentru film. Ceea ce înseamnă că, măcar două seri pe săptămână, să se simtă împins de demon la casa de bilete. Mărturisesc că eu am această slăbiciune, şi ea îmi place, mă reprezintă şi-mi face bucurie. O am la fiecare film — am răbdarea ei, poate chiar voluptatea ei. Nu aş putea înţelege lumea fără film — deşi niciodată n-am fost tentat să fac filme, în altă calitate decât de... cronicar. Nu am preferinţe în materie de actori, regizori sau confraţi. Am „slăbiciuni” pentru Marlène Dietrich, pentru Buster Keaton, Bergman (regizorul) şi pentru
Radu Cosaşu.
Ce am învăţat de la film? Mi-am deprins ochiul să „citească” pozele realităţii, să deosebească nuanţele infinite ale imperiului falsului; am desprins ceva din şcoala tăcerii şi a gestului. Am văzut câţiva oameni care gândesc profund şi ştiu să arate unui om ceva ce nici literatura şi nici celelalte arte nu pot arăta. Cam asta-i tot. Poate că peste încă zece ani bilanţul să fie mai bogat, căci, cum poate au observat cititori întâmplători ai acestei rubrici, îmi place să scriu o dată sau de două ori pe lună despre film.
