REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



O răţuşcă ambiţioasă


     După mai multe premii dintr-o serie deschisă de Premiul CICAE, obţinut la Berlin, lungmetrajul de debut al lui Radu Jude intră pe ecranele româneşti în 15 mai 2009, după ce, cu două zile mai devreme, va fi fost prezentat în cadrul Festivalului Filmului European. Filmul are şi un site inedit pentru peisajul autohton, http://www.ceamaifericitafatadinlume.ro, unde sunteţi invitaţi să vă daţi cu părerea despre cum arată, ce fel de băieţi iubeşte sau ce copilărie a avut Cea mai feirictă fată din lume, până când veţi afla şi cine este ea (dacă n-aţi făcut-o deja la Festivalul B-EST).
     "Mă numesc Delia Cristina Frăţilă şi sunt cea mai fericită fată din lume", repetă însă, până la saţietate, eroina filmului, interpretată remarcabil de debutanta Andreea Boşneag. Delia e o adolescentă plinuţă care, îmbrăcată ca o fetiţă aşa cum e, ar părea mai mică alături de fetele de vârsta ei. (N-ar fi greu să ţi-o imaginezi în chip de pionieră.).
     Radu Jude, care a scris scenariul împreună cu Augustina Stanciu, a plasat însă acţiunea în zilele noastre, în plin avânt al capitalismului est-european. Delia a câştigat o maşină de fabricaţie locală la un concurs organizat de o firmă de răcoritoare. Câştigul a fost facil, semn că fata are noroc: a trimis numai trei etichete. Dar problemele abia acum încep şi nimeni nu se bucură de acest eveniment fericit.Delia vine din provincie cu părinţii (Violeta Haret Popa şi Vasile Muraru) la Bucureşti, pentru a filma spotul publicitar. Filmul îi preia din timpul călătoriei cu Dacia hârbuită a familiei, într-o dimineaţă care se anunţă încinsă şi la propriu, şi la figurat. Delia şi mama îşi pun în toaleta unei benzinării hainele de oraş, în vreme ce tatăl se dă cu spray peste axilele gata transpirate, chiar în parcare. Printre cei trei circulă un soi de tensiune difuză. Delia e arţăgoasă, părinţii încearcă s-o pună la punct, dar cu împăciuire.
     O zi - atât ţine felia de viaţă pe care filmul o decupează fără a urmări un climax, pe o durată de timp un pic mai lungă decât cea pe care spectatorul o simte cu aparatele sale interioare.
Singurul element "contondent" al poveştii este faptul că Delia, care în curând face 18 ani, a hotărât să păstreze maşina, în timp ce părinţii vor s-o vândă ca să aibă bani pentru o pensiune pe care s-o amenajeze în casa unei rude (care nici n-a aflat încă.).
     În rest, în nota celui mai minimalist minimalism (sic), suntem martorii micilor detalii care alcătuiesc o zi de filmare a unei reclame la kilometrul 0 al Bucureştilor. De la o macheuză blazată (regretata Luminiţa Stoianovici dă una dintre cele mai memorabile interpretări ale filmului) la echipa de filmare al cărei scop e să termine cât mai repede treaba până nu "cade" lumina. De la mama interesat împăciuitoare până când, epuizată, apelează la arsenalul şantajist de care numai o mamă e în stare, până la tatăl care deja a găsit un cumpărător şi care atinge culmile odioşeniei exclamând, la fel de patetic, "Nu mai eşti fata mea!" De la un regizor neimplicat la reprezentanţii firmei producătoare de suc şi ai agenţiei de publicitate, al căror cinism nu e egalat decât de obtuzitatea lucrurilor pe care le spun. De la toaleta publică la tehnicienii grobieni din echipă şi la porumbeii care mătură razant scena. Nici un amănunt nu pare în plus, neimportant sau fals în momentul în care te racordezi ritmului impus de regizor. Filmul recreează realitatea, dar îţi dă impresia că poate crea şi timp. Îl simţi viu aproape, mai ales în momentele în care nu se întâmplă nimic şi fata îşi plimbă poşetuţa - cu mersul ei antologic de răţuşcă ambiţioasă -, dintr-o parte într-alta a Pieţii Universităţii. Pentru că Delia nu e deloc fraieră. Poate nu ştie clar ce vrea, dar ştie exact ce nu vrea.
     Radu Jude declara în caietul de presă că nu-i este foarte clar despre ce tratează filmul său, iar la Berlin le-a spus spectatorilor că filmul ar putea avea măcar un merit: peste ani va fi un document despre cum arăta Piaţa Universităţii în 2008. N-ar fi puţin lucru şi nici n-ar fi imposibil. Dar Cea mai fericită fată din lume, aşa lipsit de importanţă cum poate părea, e un ecorşeu al relaţiilor viciate dintre părinţi şi copii într-o neclară societate de consum, un tablou cinic al industriei publicitare şi un omagiu autorefenţial adus celei de-a şaptea arte.
     Am mai spus-o: cele mai reuşite momente mi se par însă exact cele de pauză de joc, când se lasă dintr-o dată tăcerea peste Piaţa Universităţii şi când te simţi ca într-un film de Rohmer. Aceia mi se par pilonii pe care stă filmul. Radu Jude a spus că fac mişto de el.
x
(O răţuşcă ambiţioasă)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cea mai fericita fata din lume, cronica de film, iulia blaga, radu jude

Opinii: