REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



O poetică personală


     Apărut în 1984, semnalat, între alţii şi de semnatarul acestei rubrici, distins cu premiul ACIN pentru critică şi epuizat cu rapiditate, primul volum al trilogiei, pe care sub titlul generic de „Aurul filmului” Florian Potra o dedică cinematografului, îşi află continuarea firească şi necesară într-un al doilea, prezent zilele acestea în librării... Dacă cel dintâi era subintitulat „Opere evocând trecutul”, acesta are în vedere „Opere evocând prezentul”, prilej pentru autor de-a aduce sub ochii cititorului o bogată motivaţie.
     Nu nevoia unei justificări a subtitlului ales îl face însă pe autor să-şi desfăşoare argumentele, ci ocazia pe care, cu inteligenţă şi tact şi-o creează — de a-l atrage pe cititor în „subiectul" propriu-zis al cărţii de faţă: subiect expus pe larg în capitolul dintâi al lucrării, intitulat — nu fără orgoliu (dar, vorba lui Goethe, omul vrednic trebuie să aibă mândria faptei sale) – „Poetica personală a criticului”.
În numele acestei „poetici personale", la care se raportează apoi permanent — în analizele (concrete, vizând filme „evocând prezentul") ce alcătuiesc următoarele capitole ale cărţii — Florian Potra dezvoltă ideea, anunţată şi abia schiţată în primul volum, a unei estetici (cinematografice) „în mişcare" estetică potrivit căreia autorul trasează discret, dar fără şovăire, liniile unei posibile legături (creatoare) între cele trei entităţi culturale pe care le presupune filmul (ca artă şi ca spectacol totodată) creator-critic-spectator.
     Ceea ce m-a interesat îndeosebi, căci este şi ceea ce ecuaţia formulată de Florian Potra are mai incitant, se referă la posibilul raport dintre cineast şi critic, pledoaria autorului fiind pentru o relaţie complexă, în parametrii căreia criticului, interlocutor avizat, i-ar reveni, dincolo de aproximarea şi ierarhizarea valorilor, sarcina de a stărui fără odihnă întru menţinerea creatorului în acea stare de ingenuitate, de prospeţime originară numită de Arghezi şi păstrarea unui fragment de naivitate care salvează de înţepenire..
     Florian Potra se întreabă, şi pe drept cuvânt : „E utopie, oare, să gândim, şi pentru cinematograful nostru, la o înseriere de „Cupluri” cineaşti-critici în tradiţia literaturii noastre — ca şi, normal, în aceea a literaturii universale — asemenea eazuri „celebre” există, sunt consemnate, şi nu e de înţeles de ce, în raportul Maiorescu-Eminescu, de exemplu, se vânează, uneori cu prea multă ardoare, „vinile” şi erorile criticului, în timp ce e limpede că dacă acesta nu ar-fi fost „în preajma poetului”,. multe lucruri „ar fi fost altfel”...».
     Este, cu alte cuvinte şi în alt fel, un îndemn la a sta „de veghe în lanul de secară". Îndemn pe care, urmând unui gânditor de anvergura lui Silvio Guarnieri (care-l practicase şi-l propusese criticilor literari), Florian Potra îl adresează confraţilor săi întru comentarea fenomenului filmic. Conştient însă de situaţia reală, autorul nostru se grăbeşte să adauge «Deocamdată, nu se cunosc asemenea „logodne” şi faptul nu e de natură să favorizeze evoluţia cinematografului autohton. (Carenţa e de atribuită ambelor părţi, dar parcă mai vinovat e cineastul... ; de aceea, criticului nostru i se cere o abilitate „pedagogică" în plus, aceea de a depăşi această reticenţă sau jenă sau neîncredere a cineastului, transformând-o în gest fratern de colaborare, o colaborare care să nu atingă, doamne fereşte, drepturile de autor !)».
     Exemplară pentru scopul urmărit, metoda de lucru a lui Florian Potra este lesne descifrabilă — fără a-şi pierde ipso facto savoarea şi eficacitatea; astfel, reluând anumite observaţii ale lui Zavattini, de pildă, autorul nostru face lungi şi întemeiate referiri la cinematograful românesc: „Poziţia americanilor — zice marele cineast italian — e de fapt, în antiteză cu a noastră: în timp ce pe noi ne interesează realitatea înconjurătoare care se învecinează cu noi înşine, şi ne interesează să o cunoaştem în adâncuri în mod direct, americanii continuă să se arate multumiţi de o cunoaştere edulcorată, prin intermediari, prin transferuri. Astfel că, în timp ce în America poate să existe o criză de subiecte, o asemenea criză la noi e imposibilă. Pentru noi nu poate să existe o carenţă de teme pentru că nu există carenţă de realitate». Pornind de aici, Florian Potra observă cu totul justificat, — în opinia noastră — că „...puţinătatea scenariilor (sau numai a ofertelor) de care dispun casele noastre de film indică o „criză de subiecte” fără ca aceasta să aibă o acoperire într-o „carenţă de realitate”. Dimpotrivă, realitatea românească a zilelor noastre îi întâmpină pe cineaşti cu o mare bogătie de teme, cu o fenomenologie şi cu o problematică dintre cele mai dense şi mai încărcate de semnificaţii».
     Existente şi pe parcursul celorlalte capitole — alcătuite, cum spuneam, din analiza unor filme (29 la număr) de certă valoare (nu şi singurele, însă: intervenind aici latura subiectivă a „poeticii personale a criticului") asemenea referiri la cinematograful, românesc, comentat din perspectivă europeană, dau cărţii lui Florian Potra necesara dimensiune a actualităţii; la care se adaugă, firesc, bogăţia de informaţii şi claritatea dicţiei în formularea ideilor.
     Apărută în excelente condiţii grafice la Editura Meridiane, cartea lui Florian Potra este — pentru orice iubitor al filmului — de neocolit. 
 
(Săptămâna, 20 noiembrie 1987)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: aurul filmului, cinetipar aarc.ro, florian potra, nicolae ulieriu, recenzie carte

Opinii: