REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„O oră din august” – Atenție, se filmează!


Mircea Mureșan: „Un film cu mult eroism pe cap de locuitor”
― Ce va fi „O oră din august”?
― „O oră din august”, sau „La o margine de cer”, sau poate altfel, este un film scris de Marin Preda.
— Și totuși, un film de Mircea Mureșan.
— Un film în viziunea dramaturgic – cinematografică a lui Marin Preda. Mircea Mureșan semnează regia.
— E un răspuns modest sau strategic?
— De ce?
— M-ar interesa strategia...
— Strategia e bine să rămână secretă, din motive de regie; am constatat că filmele îmi ies cu totul altfel decât declarasem. Pot să vă spun, totuși, că va fi un film eroic, dar cu puține personaje, deci cu mult eroism pe cap de locuitor: 3-4 destine umane surprinse a doua zi după începutul insurecției, la 24 august 1944, pe un aerodrom de lângă București, dar și în afara lui. Eroii sunt artileriști din bateria antiaeriană a aeroportului, fiecare însă cu amintirile, cu drama și cu... eroismul său particular.
— Ne puteți da vreun reper stilistic pentru viitorul fiIm? Vom recunoaște în el o anumită „influență”?
— Eu cred, ca și Fellini, din care îmi permiteți să citez și aștept să fiu citat: „cinematograful m-a influențat în general”, deci nu recunosc influențe anumite în zone sau stiluri speciale. „Filmele în general, aparțin unei experiențe de viață, începând cu amintirile din copilărie, când e posibil să fi fost influențat de cinematograf, ca și de familie sau de educația pe care ai primit-o, la școală sau din cărți”.
— Să ne întoarcem, atunci, la Marin Preda. Ce vă place mai mult în scrisul său?
— Am citit tot ce-a scris. Mă frapează totdeauna, de la primul rând al fiecărei povestiri. Are un mod foarte direct, deci cinematografic, de a începe narațiunile. Ca și Rebreanu care deschidea „Răscoala” cu un fel de apostrofare a cititorului: „Dumneavoastră, domnilor, nu cunoașteți țăranul român!” Marin Preda începe „Marele singuratic”, care, virtual, e un scenariu de film excepțional, cu o reflecție exclamatorie: „Un țăran când vine la București, tot țărani caută.”
— În scenariul acestui film cu ostași, e ușor de descoperit urma inconfundabilă a amintirilor lui Marin Preda, care trebuie fie cam din contingentul ′44, poate chiar artilerist. Dar dumneavoastră?
— Eu sunt soldat fruntaș în cinematografie.
 
Viorel Todan: „Cel mai dificil e să creezi senzația de căldură toridă”
— Filmul e foarte greu. Aproape tot ce se întâmplă, se întâmplă într-o oră, într-o zi toridă de vară, sub cerul liber. E de la sine înțeles, însă, că filmăm la diferite ore din zi, în condiții climaterice schimbătoare și în locuri diferite. De aici obligația și dificulatea de a păstra o perfectă unitate de lumină și în tentele de culoare ale tuturor cadrelor. Și mai dificilă este însă senzația de căldură toridă, pe care trebuie s-o transmitem prin imaginea color, nu numai pentru a ilustra fidel anotimpul, ci mai ales pentru a reda tensiunea momentului istoric. Într-o măsură, cred că am reușit. Majoritatea filmărilor se fac cu transfocator sau cu obiective cu distanță focală lungă, pentru a crea în planul doi o anumită neclaritate, asemănătoare aerului care vibrează în cuptor. Totodată, vom supraexpune, conferind astfel culorii, mai ales în planurile îndepărtate, o tentă deosebită, de mare transparență. În schimb, figurile umane din prim plan vor fi filmate mai ales în contre-jour, pentru a le ține în umbră, compensând astfel supraexpunerea. Acest efect sper să creeze un dialog dramatic interior al imaginii. Probabil că voi folosi și procedeul Graphis-color, dar numai în scenele de retrospectivă ― înfățișând amintirile unor personaje ― pentru că acest sistem aduce în cadru o anumită răceală. În rest, contez pe brianța maximă a culorilor în acest film în care pasiunile și destinele oamenilor ating punctul incandescenței.
 
Pop Romeo: „Cu mine totul a fost foarte simplu”
— Sunteți student în anul III al Institutului, la clasa profesorului Octavian Cotescu, n-ați mai apărut până în prezent pe ecran și dețineți, totuși, rolul principal în acest film.
— Totul a fost destul de simplu. Se pare că, fizic, eram personajul căutat de Mircea Mureșan.
— Dar, psihic, cum este sublocotenentul Roșu?
— E un om singur, un om cu o viață ascunsă, mai precis, cu o viață pe care el o ascunde, tocmai pentru că nu e nimic de descoperit în ea: e viața unui orfan. De aceea singura lui justificare este meseria, meseria armelor și disciplina pe care și-o impune. E sever, dur, stăpânit de resentimente. E ceea ce-I înstrăinează de subordonați și de oameni în general. Doar sergentul Ana îl ascultă și, poate, îl înțelege. Nu credeți că e interesant de văzut cum devine un asemenea om — erou?
 
Dan Nuțu: „Sunt unul care ia palme”
— Cine sunteți dumneavoastră?
— Unul care ia palme — pe nume Păun Alexandru, soldat recalcitrant, care-și împușcă superiorul, apoi fuge la o iubită, dar în final... veți vedea dumneavoastră de ce e în stare în ziua de 24 august 1944.
— Cum va fi filmul?
— Sper să fie așa cum e regizorul. La Mircea Mureșan simți totdeauna o anumită gingășie ascunsă — deși ar trebui să găsesc un cuvânt mai bărbătesc pentru a-l caracteriza. Nu e «o mână forte» — îți dă câteodată o singură indicație de joc la două zile, dar simți tot timpul că te lasă în voie și în același timp te ține aproape de ceea ce vrea. Lucrează repede și precis, dar — paradoxal — într-o perpetuă stare de afecțiune discretă. Trebuie de altfel să vă spun, în altă ordine de idei sau chiar în aceeași, că mie mi-a plăcut Răscoala mai mult poate decât Pădurea spânzuraților. Sper să-mi placă la fel, «O oră din august», care probabil se va numi «La o margine de cer».
 
Dumitru Furdui: „Am de gând să mă lansez de-a binelea în cinematografie”
— Jucați cam rar în filme...
— E ceea ce am constatat și eu, deși am debutat demult. Tot sub regia lui Mircea Mureșan, pe când eram studenți — într-un scurt metraj cu țărani. Mircea e un regizor care lucrează foarte repede și foarte bine, ceea ce cred că se va vedea și în rezultatul final al acestui film de maximă duritate, dar cu delicate subtexte psihologice, un film în care eu însumi sunt un sergent destul de dur, dar, după cum cred că vă puteți da seama, și destul de înțelegător. De altfel, încurajat de rolul pe care îl am în acest film, am de gând să încep o campanie ca să mă lansez de-a binelea în cinematografie. Adevărata mea lansare se va produce însă în a doua parte a carierei mele, într-o epocă în care calitățile de fotogenie sper să nu mai fie indispensabile.
— Doar n-aveți complexe...
— Ba am. Dar mă gândesc că mulți actori faimoși — Humphrey Bogart, Anthony Quinn și alții — erau mult mai modești în rolurile lor din tinerețe decât în filmele care i-au consacrat mai târziu, în a doua perioadă a carierei lor. Probabil că la fel se va întâmpla și cu mine.
— Ce înseamnă «mai târziu»?
— După 35 de ani.
— Mai aveți mult până atunci?
— Nu, am 37!

(Fotografii de A. Mihailopol)
(Cinema nr. 10, octombrie 1973)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: mircea muresan, pe platouri, portile albastre ale orasului film, valerian sava

Opinii: