Performanța ca toți interpreții să joace rău, fără nicio excepție, a realizat-o filmul recent,
Agentul straniu, în care o piesă interesantă a lui Horia Lovinescu s-a transformat oarecum în contrariul ei. Ciudățenia peliculei constă și în aceea că are loc o întrecere de joacă — aș zice, copilărească — între profesioniști și amatori, care anume adică să arate mai neconform nu numai cu realitatea, ci cu stilul normal al actorului român. Privești cu surprindere actori admirabili, ca
Ion Marinescu, pe care nu o dată i-am aplaudat pe scenă, pe ecran și nu-ți vine a crede că hohotele cu grimasă sardonică părând din montările operei «Paiațe» de Leon Cavallo, le aparțin. Coeficientul de ageamii indubitabili — sub raportul artei dramatice — folosiți în film ca artiști amatori a depășit limita admisibilă. Regizorul adună colegi, prieteni, rude de gradul al doilea, vizitatori aflați în trecere fortuită pe platou, îi distribuie care cum se întâmplă. Împărțind cu o atât de dezlănțuită mărinimie rolurile hărtănitului scenariu, încât se trezește distribuit el însuși, țopăind uimit și în salturi neregulate prin peisaj, fără să poată realiza ceea ce se petrece cu el. Unele personaje cu voce dublată vorbesc ca dintr-un fund de poloboc, altele par imprimate pe un disc cu turație rapidă. O figurație mamelucă pune capac întregii năzdrăvănii — care, altminteri, costă și ea, presupun, cât un film normal.
Apoi cum așa, stimate
Savel Stiopul: mai putem noi, după cei douăzeci de ani ai dumitale, de meserie, să ne prezentăm la această subcotă interpretativă?
