REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



O naraţiune cursivă


     În filmografia lui Francisc Munteanu, Tunelul este, probabil, primul film în care regizorul reuşeşte să-şi desfăşoare clar şi cursiv, de la un capăt la altul, naraţiunea propusă. Dincolo de hiatusurile evidente, menţionate în cronică, filmul are un ritm suficient de dens pentru a interesa spectatorul.
     Întâlnirea cinematografică (mult aşteptată) nu i-a conferit-o însă regizorului nici această peliculă. Spuneam undeva că fragilitatea caracterelor este o deficienţă vizibilă şi în cazul prozei lui Francisc Munteanu, proză dominată mai mult de evenimente, de conjuncturi dramatice (în înţelesul acut al cuvântului), decât de tipologii. În Tunelul, personajele principale sunt doar fulgurante apariţii, desprinse dintr-o panoplie imaginară ce derulează, cu meticulozitate, dar plat, o acţiune prestabilită. Lipsite aproape complet de antecedente biografice, ele nu au nici acea mobilitate psihologică care le-ar fi putut da contur viabil. Bineînţeles, lipsa acestor antecedente nu constituie numaidecât o eroare. În condiţii determinate, ele pot fi chiar inutile, dar atunci sunt presupuse mutaţii în conflicte, pe planul conştiinţei, schimbări şi deveniri caracterologice. Or în Tunelul eroii apar şi dispar de pe ecran cu aceeaşi identitate (sau mai precis, fără identitate), prea puţin diferentiaţi între limitele evoluţiei lor. Realităţile dintre Nataşa şi Denisov, blazarea elegantă a lui von Keller, ca şi posturile însingurate în care apar lulia şi Petrescu, sunt numai eventuale excepţii de la observaţia de mai sus, căci în fapt «cazurile» lor sunt doar enunţate şi nu analizate sau urmărite pe parcursul tramelor lor individuale.
     În acest context, al unor personaje cu date minime, care participă uneori aproape mecanic la consumarea intrigii, realismul intenţionat al filmului devine, din laconic, insuficient, întâmplările oscilând între veridic şi şablon.
     Flagrant greşit conceput este Duţu, căci aici regizorul recurge la concepţii improprii stilului, investindu-I pe acesta cu atribute mitice, inacceptabile în structura unui astfel de film, «amănunt» din care derivă de altfel şi caracterul vădit artificios al deznodământului.
     Ceea ce tinde să salveze aceste personaje de la anonimat este efortul actoricesc general, care completează prin interpretare golurile partiturii dramatice.
 
(Cinema nr. 11, noiembrie 1966)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dinu kivu, francisc munteanu, tunelul film

Opinii: