Închiderea filmului cu un pact al tăcerii nu este lipsită de semnificaţie, genul acesta de subiecte intrate în patrimoniul unei culturi a ruşinii deschid calea către abisul cotidian al unei societăţi iremediabil bolnave. Aşa cum ştie orice bun antropolog, masa oferă imaginea unei societăţi, iar
Mungiu realizează în filmul lui o secţiune transversală a societăţii româneşti, desprinde o zolistă felie de viaţă, dintr-un tablou de gen şi ne-o oferă crudă, fără condimente, în sânge. Prietena băiatului de familie se află în centrul atenţiei, virtualul cuplu este bombardat cu învăţăminte şi sfaturi, mămoase sau belicoase, oamenii sunt gălăgioşi şi apoftegme băşinoase despre tinereţi spartane trec laolaltă cu recomandarea mâncărurilor, semn de prosperitate şi o bună poziţie socială în perioadele de foamete ale anilor '80. Amândoi tinerii sunt stingheri, dar mai ales Otilia, a cărei enigmă nu poate fi comunicată sacerdoţilor adevărului, care fac apologia bărbăţiei şi a călirii oţelului. Nu Ceauşescu este ţinta regizorului, pomenit en passant, esopic, ci mentalitatea unei lumi în care am trăit ani buni, rigiditatea, nonsensul ei, falsele valori şi completa izolare şi dezolare, prostia funciară a omului nou, fie el medic sau muncitor pe şantier. Graniţele între unii şi alţii sunt atât de friabile în 4.3.2, grobieni sunt şi printre musafirii selecţi, obtuzitatea lor e parte a semicecităţii generale. Încărcată de mizeria unei experienţe liminale, Otilia se îndepărtează încet de această lume întreţinând aparenţele, iar discuţia care urmează între ea şi prietenul ei este preludiul unei despărţiri, chiar dacă ea nu apare ca atare în film. În acest sens, am avut o discuţie cu
Anamaria Marinca, o actriţă sensibilă la nuanţe şi care ar merita cu prisosinţă un premiu pentru rol feminin. Poţi sesiza falia, faptul că pe cei doi iubiţi îi va despărţi oribila experienţă a avortului, iar lipsa de maturitate a junelui nu este în mod obligatoriu una meprizabilă, o frivolitate, ci un fapt. În câteva replici, - este şi meritul scenariului -, avem o situaţie tip a unui cuplu insuficient sudat din Epoca de Aur, care trăieşte cu această teamă de a procrea împotriva voinţei, din greşeală, într-un moment nepotrivit, într-un context ostil aducerii pe lume a unui nou-născut. Mărturie pentru amploarea fenomenului stă şi excelentul documentar al lui
Florin Iepan, intitulat cu un termen cunoscut în epocă,
Decreţeii, adică acea generaţie de copii nedoriţi, de accidente, apăruţi în urma ingineriei sociale ceauşiste. Filmul a şi deschis cutia Pandorei pe acest subiect: este sau nu avortul o soluţie, o opţiune? Majoritatea criticilor nu au reţinut şi contextul românesc, - care nu este deloc un accident, ci starea de asediu din ultimii ani de comunisto-ceauşism - începând cu improvizaţia grotescă a unui act sanitar, medical, pe jumătate viol, şi terminând cu lepădarea fetusului pe toboganul cu gunoi menajer, după o cursă disperată în întuneric, cu fetusul înfăşurat într-un prosop şi îndesat în geantă, într-un cartier în care orice formă de viaţă pare ostilă. Găselniţa lui Mungiu, dacă o putem numi aşa, a fost să filmeze acest traseu halucinant în întuneric aproape total, cu excepţia luminescenţei bolnave, tulburi a iluminatului stradal, ceea ce face ca holul hotelului unde este cazată Găbiţa cu maşterele de la recepţie sau miliţienii abulici să pară un refugiu. De la un capăt la altul, cele două studente se confruntă cu ostilitatea generalizată a unei lumi desprinse dintr-un coşmar kafkian, vorbesc un metalimbaj care devine magistral la tovarăşul Bebe, un limbaj aluziv, orwellian, plin de ambiguităţi care devine de la caz la caz cerşetoresc sau ameninţător, fals amabil sau corect. Încetul cu încetul, înţelegi că nu există ieşire, totul este o hăituială până ce victima este doborâtă, iar cei care ar trebui să confere un minim de normalitate, de credibilitate lumii sunt complici prin imbecilitate, obtuzitate, lipsă de empatie. Cred că unul dintre lucrurile izbitoare cu care regizorul a reuşit să caracterizeze lumea Epocii de Aur este această uimitoare lipsă de empatie, - excepţia nu face decât să confirme regula -, incapacitatea de a mai înregistra suferinţa. Dacă Găbiţa ajunge repede într-o stare de apatie, putem vedea cum Otilia, cea care se zbate până la capăt pentru prietena ei, se încarcă încetul cu încetul cu mizeria acestei lumi, iar regizorul a reuşit să facă să lesteze această stare generală de paralizie, ţinându-şi cât mai mult personajele în imersiune, în cadru. Anticalofil prin excelenţă, Mungiu face ca totul să fie cât mai natural, cu cât mai puţine artificii, cu atât mai bine, astfel că ai impresia că personajul se apropie uneori la o lungime de braţ.
Mai nou, filmul lui Mungiu a fost anatemizat de către Vatican prin organul lui de presă, ziarul "L'Osservatore Romano", ca o operă „sordidă”, care tratează fetuşii „ca pe nişte obiecte aruncate la gunoi”. Nu mă surprinde că filmul lui Mungiu este dificil de înţeles, mă întreb, însă, cât poate fi înţeleasă lumea în care am trăit sau mai precis am supravieţuit, nu în condiţiile excepţionale ale unui război, ci în cele ultrabanale ale unei „normalităţi” impuse, pentru că ceea ce se petrece în film este şi rezultatul respectabilităţii de care s-a bucurat Ceauşescu în Occident, cât şi al tăcerii comode a lumii bune care a ştiut pe ce partitură să-şi pună dopurile în urechi şi pe ce partitură să şi le scoată. Într-un perfect acord grotesc cu lumea bolnavă din care am ieşit, îmi amintesc aceste versuri frumoase ale unui cântec celebru pe vremuri, cântat cu candoare de Mihai Constantinescu: „E-o lume minunată în care veţi găsi / Numai copii / O lume cu mult soare şi multe jucării / Pentru copii” etc etc.
