REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„O lume fără cer” – cronică de film


     O lume fără cer e un fel de „remake”, adică reluarea unui film deja făcut. De obicei aceste „refaceri” pornesc de la dorința unor noi cineaști de a beneficia încă o dată de succesul pe care odinioară îl avusese o povestire cinematografică. Asta, bunăoară, s-a întâmplat cu mai multe dintre filmele lui Hitchcock. În cazul filmului O lume fără cer (regia — Mircea Drăgan, scenariști — Nicolae Țic, Mircea Drăgan, Eugen Mandric) avem o operație diferită și întrucâtva opusă. Chiar autorii se întorc la două dintre peliculele lor mai vechi, la Lupeni ´29 și la Golgota; iar regizorul nu turnează încă o dată subiectele din cele două filme anterioare, ci ordonează prin montaj, din vechile secvențe, o altă construcție cinematografică.
     Acțiunea se petrece în anul 1929; e vorba de greva minerilor de la Lupeni, de neclintita lor luptă împotriva patronilor. La Lupeni, în timpul... „discuțiilor, jandarmii au tras în muncitori, iar văduvele minerilor uciși au pornit o tenace campanie, pe lângă patroni și guvern, cerând să li se dea pensii. Acordarea pensiilor ar fi echivalat cu recunoașterea, din partea patronilor, a faptului că au poruncit să fie asasinați minerii. Și atunci ei se hotărăsc să nu mai acorde pensiile. Dar văduvele insistă fără preget; pentru a le face pe aceste femei să renunțe, se încearcă totul: intimidarea, amenințările, chinurile fizice și morale. Și filmul cel vechi (Golgota) arăta aceste procedee odioase; precum și rezistența neclintită a văduvelor. Dar în noua ediție, i s-a dat o factură mai dinamică. Desigur, torturile feroce își au și ele... dinamismul lor. Dar fiind mereu aceleași și iar aceleași, tot s-ar fi recăzut în monotonie. De data asta dinamismul și variația s-au obținut schimbându-se însăși factura filmului construit acum pe un montaj alternant. Povestea pendulează între scene feroce (marșuri interminabile, cu mâinile legate la spate, cu călușul în gură) contrastând cu scene de grave, demne, splendide mulțimi în fierbere; scene, la rându-le, contrastând cu aroganța tâmpă și oarbă a patronului. Apoi, în contrast cu tabloul miilor de greviști apare tabloul sinistru, negru, grav, tăcut, ca ieșit parcă din Sofocle sau Euripide: convoiul femeilor în doliu, fără glas, fără bagaje, doar cu refuzul de a trata cu inamicul. De mai multe ori au loc simulacre de execuție prin împușcare. Femeile sunt aliniate, apoi întoarse cu spatele, ca să poată fi împușcate în ceafă (simulându-se împușcarea legală a deținutului fugit de sub escortă).
     Grație acestor secvențe paralele, se evocă toată eroica-mișcare. Se face repovestirea ei (cu extrase din filmul Lupeni ´29 făcut tot de Mircea Drăgan). Aceste evocări nu sunt de tip „flash-back”, ci povestire pură și simplă, ca un fel de comentariu, indirect, care explică deopotrivă și frica cumplită a zbirilor înșiși. Dialogul este remarcabil compus. Iar actorii joacă admirabil. Și-apoi pe tot acești actori minunați (regretații Ștefan Ciobotărașu și George Măruță, apoi Colea Răutu, Toma Dimitriu, Ilarion Ciobanu, Draga Olteanu-Matei sau Gheorghe Dinică), iubiți de public, îi revedem așa cum arătau atunci când au filmat Lupeni ´29 (adică în anul 1963) și Golgota (adică în anul 1966). Și asta îi emoționează pe spectatori.
 
(România literară nr. 43, 22 octombrie 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, d.i. suchianu, mircea dragan, o lume fara cer film

Opinii: