O lume de mit şi de adevăr – în obiectiv: scenariuI

     După cinci ani de la Zodia Fecioarei, scriitorul şi scenaristul Mihnea Gheorghiu revine cu un nou scenariu. Este vorba de Pădurea pierdută, care va fi realizat de regizorul Andrei Blaier.
— Din câte ştim, Pădurea pierdută se filmează în balta Brăilei. Spuneţi-ne, Mihnea Gheorghiu, este întâmplătoare această permanentă revenire a dumneavoastră în preajma apelor?
— Nicidecum. Urmăresc în filmul acesta să continui, să dezvolt o tipologie din zona danubiano-marină, pe care am conturat-o încă din Porto-Franco şi din Zodia Fecioarei. Momentul pe care l-am ales este o vară târzie, către sfârşitul războiului, în ambianţa Rezistenţei antihitleriste. Acţiunea se petrece în bălţile Dunării. Filmul are ceva baladesc, aparţinând, dacă vreţi, aceleiaşi familii literare. Povestea haiducului din baltă care de la un punct încolo începe un război personal împotriva flotei fluviale naziste este legată de viaţa satului şi îmbinată cu o poveste de dragoste. Şi aici — ca şi în Zodia Fecioarei există — pe alt plan, însă — o rivalitate de familie, şi nişte enigme ce se dezleaga abia la sfârşit, când e prea târziu. Viaţa acestei microsocietăţi, a satului pescăresc din baltă, oglindeşte într-un fel o tipologie mai amplă a oamenilor cărora neîntrerupta drumeţie pe apă le deschide un orizont mai larg decât al celorlalţi. Reacţiile lor, chiar dacă pierd în meditaţie, câştigă în explozie. Pasiunile sunt mai vii, mai ample, se exprimă mai vertiginos. Omul devine mai lesne victima propriei personalităţi nestăpânite. Amintiţi-vă că este pământul pe care a crescut Chira Chiralina. Pe urmă, mă pasionează de mult lumea apelor, lumea aceea atât de frumoasă la Sadoveanu. Nu vreau să spun că Pădurea pierdută este o poveste sadoveniană, dar seamănă foarte mult cu poveştile primei perioade a prozatorului, cu «Aranca, ştima apelor», cu «Soarele negru». Zona aceasta sadoveniană m-a impresionat pentru că scriitorul ia acest mister al apelor în serios, nu în sensul mistic însă, ci calm, înţelept. Trecerea palpabilă a timpului pe lângă omul care încearcă să se regăsească pe sine este o stare tipic baladescă şi apoi, ca în toate filmele mele, amestec şi aici o rază din aura de legendă a locurilor şi faptele. Întotdeauna, în satul românesc, legenda şi realitatea au fost inseparabile.
— Deşi majoritatea personajelor şi mai ales ambianţa ciudată şi neliniştitoare a pierdutei păduri carbonizate, cenuşa care a rămas în urma focului unei trecute epoci, înrudesc lumea spirituală a acestui scenariu cu cea a Zodiei..., haiducul Simion îmi pare a se alătura, prin forţă şi acţiune, mai degrabă revoluţionarului Tudor.
— Simion este un Tudor neevoluat politiceşte, care n-a realizat încă noţiunea de necesitate istorică. El rămâne în starea sufletească cu care Tudor a ieşit din Vladimiri, acea nevoie acută de a schimba, de a face ceva. Ca şi Tudor, Simion are ieşiri, reacţii violente cu finalitate tragică, născute din imensa nevoie de puritate a amândurora. Dar să nu uităm că Tudor citise «Istoria Românilor» de Petru Maior la doi ani de la publicare şi că la Viena şi-a pledat procesul în limba germană şi l-a câştigat. Era un altfel de revoltat. Povestea aceasta este un elogiu adus purităţii intrinsece a oamenilor care trăiesc în mijlocul naturii, în permanent contact cu ea. Pe parcursul filmului, revoltatul Simion devine un luptător, dar rămâne marcat de cusururile singuraticului haiduc, de pasiunea lui anarhică. Stăpânit de nevoia de a se recrea pe sine, Simion are şi ceva din Vulpaşin al lui G.M. Zamfirescu şi din Codin al lui Panait Istrati. Dar dacă acest personaj violent ce-şi regăsea puritatea, se înfăţişa la periferia citadinului, omul meu există la cealaltă margine a civilizaţiei, acolo unde începe lumea, de unde se naşte spaţiul mioritic, dar şi întreaga spiritualitate a baladei eroice populare.
— Dacă-mi este îngăduită o generalizare — construcţia unei anume atmosfere, cu totul deosebite, specifice, precum şi o fundamentală dimensiune tragică, par a vă fi permanenţe.
— E adevărat că, pe un plan secund, filmul acesta va fi şi o istorie a peisajului. Începe cu un buldozer care răstoarnă rădăcini, cioturi arse, pentru ca pământul irigat să dea roade, «să crească iarba pe cenuşa morţilor», cum spune unul dintre personaje. Naziştii trecuseră şi arseseră totul. Buldozerele sunt menite să smulgă de pe faţa pământului şi pământul s-acopere, ceea ce a fost; dar oamenii — martori — vorbesc despre ei şi despre toate acestea ca despre povestea altcuiva. Pentru că inima omenească nu păstrează răni, ci numai cicatrice.
Scenariul este pe urmă şi o încercare de micro-monografie, încercare de a reuni în jurul unei poveşti sentimentale şi banale — o nuntă în deltă — pasiuni mici şi mari, care vor să dea măsura unei societăţi mai ample. E o zonă peisagistică şi umană pe care o urmăresc de mulţi ani de zile, din 1961, de la Porto-Franco. În toate cele trei scenarii citate există câte un personaj puternic şi pur, care se opune violenţei şi înşelăciunii. În fiecare este prezent eternul feminin care îmbină pasiunea cu sentimentul acela profund de protecţie faţă de geniul bun al bărbaţilor, acea femeie matură, iubitoare, care suferă şi iartă. Şi apoi, există evident personaje reprezentative ale mediului ambiant, care variază în paleta nuanţelor de la bine până la rău: un mare ansamblu de firi şi temperamente, cu violenţa lor amară şi dulce, cu dulceaţa şi amărăciunile lor, cu nevoia lor de spectacol, spectacolul bucuriei şi al suferinţei. Un personaj contemporan interesant este Pavel, fratele şi rivalul lui Simion, contrapunctul său sociologic şi psihologic. Cred că Andrei Blaier a simţit perfect această tipologie şi lumea ei, de aceea nu mă voi amesteca deloc în munca lui. Important este că aici avem afinităţi elective comune. În rest, face ce crede şi am convingerea că va face bine. Din partea mea are mână liberă absolută: regia, regizorilor!...
— Şi ar mai fi de spus, că tot acest amestec de antropologie şi peisagistic reprezintă o lume specială, cu un trecut foarte adânc, care răzbate în firea oamenilor, cu o atmosferă în care acţiunea începe să se desfăşoare în vârtej, ca un punct cromatic, pigmentat violent si după toate regulile tragediei.
— Într-adevăr, toate filmele mele se termină tragic, dar cu un tragism specific — n-aş vrea să spun optimist, dar n-am alt termen — în care catharsis-ul te uşurează prin deschiderea pe care o oferă spre viitor. În Pădurea pierdută, finalul conduce la moartea amanţilor, pe cenuşa cărora lumea va încerca să trăiască altfel. Cineva ar putea spune: ca în «Romeo şi Julieta»... Scriam încă în «Dyionisos» că în aceste zone s-au păstrat semne din protoistoria teatrului greco-tracilor. Există o întreagă mitologie a acestei lumi legată de ritul dyonisiac. Pământul în care s-a născut tragedia aici este, cu întreaga lui încărcătură de sublim, de suferinţă străveche şi de catharsis, de mântuire. Ar fi păcat să nu folosim toate aceste valenţe dramatice de care dispunem, în lucrări care să contribuie la prefigurarea unui stil naţional şi a unei şcoli naţionale în teatrul şi filmul românesc.