REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„O lacrimă de fată” – cronică de film


     Mai demult, într-un sat din Ardeal, s-a înecat o fată. Accident? Sinucidere? Omor? Afacerea n-a fost clasată. Iată însă că particpă la ancheta pe lângă locuitorii acelui sat, alături de „echipa” Maiorului, și o echipă de filmare. Țăranii vor trebui să se lase interogați. Ei știu, sau în tot cazul cred că răspunsurile lor vor avea efecte reale, atât asupra lor cât și asupra altora din sat. Știu că treaba nu e doar joacă. În sufletul acestor oameni freamătă două soiuri de sentimente. Sentimente milenare opuse și înrudite. Pe de-o parte acea firească fascinație și credință în adevăr. Pe de alta, frica, lașitatea, comoditatea, care-i fac să se ferească de a fi implicați într-o asemenea afacere; nevoia de a sta de o parte. De a nega și de a minți. De a spune în zece feluri nu, nu știu, nu-mi aduc aminte. La începutul filmului O lacrimă de fată defilează,în plan apropiat, pe ecran, vreo cincisprezece bărbați și femei, de toate vârstele, care spun toți același lucru, că adică nu știu nimic, că n-au văzut nimic. Ei bine, fiecare spune asta altfel. Felul variat cum sunt compuse aceste fraze așa de sărace și identice este de o valoare literară uimitoare, demnă de un Sadoveanu sau de un Maupassant.
     De-a lungul filmului toți mint. Toți știu că Maiorul care îi interoghează vrea să-i „prindă”; că el așteptă să le scape o vorbă care să-i facă să cadă în cursă. Ei nu joacă actoricește un rol învățat, ci trebuie să răspundă direct la întrebare, cu riscul de a se contrazice și deci de a dovedi că mint, că sunt realmente implicați în acea crimă (sau taină, sau complicitate în tăcere). Ce fac ei nu e teatru învățat, ci spontaneitate în lupta de a se apăra. Ei mint, dar asta o fac cu senină convingere. Această naturalețe în prefăcătorie le dictează vorbele pe care le spun, vorbe care se nasc acolo, pe loc, nu învățate pe de rost, ci izvorâte din scenariul scriitorului Petre Sălcudeanu. Acele replici există și sunt respectate, dar fără a încorseta filmarea propriu-zisă. Țăranul devenit interpret trebuie doar să răspundă la întrebare, indiferent de textul pe care îl știuse pe din afară. Așa că diversitatea aceluiași NU spus de feluriți vorbitori, acea uimitoare varietate literară provine nu numai din efortul de compunere beletristică, ci și din însăși natura lucrurilor, din calitatea naturală a situației (aleasă din realitate și modelată cinematografic de scenaristul Petre Sălcudeanu și de regizorul Iosif Demian. Iată de ce acele numeroase fraze așa de literar variate nu-s opera unui efort, ci par opera naturii înseși. Fenomen tulburător care „răstoarnă” tot ce știam până azi despre raporturile dintre artă și viață. Știam că marii artiști sunt capabili să compună frazele astfel încât ele să pară a fi realitatea însăși. Acum însă avem fenomenul invers. Acum realitatea cea mai perfectă produce frumusețe. Nu arta evocă natura, ci natura produce valoare de artă. De altfel această spontaneitate este obținută și prin părăsirea modului obișnuit de filmare. Cineastul losif Demian (regizorul și operatorul filmului alături de Constantin Chelba) privește necruțător către personajele sale, le fixează pe peliculă reacțiile și gândurile; de asemenea replicile nu vor fi înregistrate în „post sincron” adică în laborator, liniștit, citind un text, reluând înregistrarea dacă e nevoie. Toate înregistrările au fost făcute „în direct”. Din ce s-a filmat (ne sugerează imaginile voalate, cadrele zgâriate, ori mișcările abrupte de aparat) nu s-a aruncat și nu s-a tăiat nimic.
     Firește, fenomenul cel obișnuit se produce și el, adică arta evocă realitatea. Căci deși cei interogați fac toți același lucru, adică mint, ascund, neagă, totuși de-a lungul acestor situații asemănătoare, ei își fac fără voie portretul. Asta indiferent, independent de moartea fetei despre care ei vorbesc. Un portret general, căruia spectatorul îi poate atribui o seamă de atitudini, de acțiuni presupuse, trecute și viitoare, o întreagă suită de biografii posibile, așa cum portretele de pictor pot genera în mintea privitorului.
     Și asta nu e tot în materie de noutăți, de artă cinematografică. Cum spuneam subiectul filmului O lacrimă de fată pornește de la o anchetă. Se știe că două sunt problemele oricărei povești polițiste. Una — cine e vinovatul? Cealaltă — îl prinde, sau scapă? Dar iată că marii autori de „crime stories” au mai găsit și un al treilea aspect. Cu prilejul și în cadrul cercetărilor se ivește deodată o altă vinovăție, o altă poveste de mârșăvie sau, din contră, de eroism, o poveste care, prin gravitatea ei, eclipsează interesul pentru povestea de la început (Agatha Christie este măiastră în aceste „povești de după poveste”). Ei bine, așa ceva avem și în ancheta noastră filmată. Niște detalii descoperite cu greu ne dezvăluie nu numai noi și impresionante trăsături ale victimei, ci o poveste întreagă — cu tulburătoare complicități — care privește tot satul. Niște vinovății cu totul nebănuite, mai grave decât acelea legiferate în codul penal și care, într-o bună măsură, chiar scapă de rigorile strict juridice ale respectivei anchete. Nu vă spun în ce consistă această „poveste de după poveste”; vă spun doar că e ingenioasă, capabilă să contamineze, să contagieze, să incite interesul spectatorilor. Publicul e surprins că poate înfiera o necinste de ordin administrativ și mai tare decât îl îngrozește moartea unui om, a unei ființe tinere, frumoase, harnice. Spectatorul, fără să vrea, se acuză de cruzime, de inumanitate, de răceală în fața lucrului celui mai tulburător: uciderea unui om. În filmul O lacrimă de fată, faptul că o vinovăție de ordin administrativ, contabilicesc și organizatoric apare mai importantă decât omorul unei fete. frumoase, — acest fenomen desigur dur și crud — se explică și ne implică. Ne face, pe noi, cu regret, să o facem, căci filmul pune, cu gravitate și responsabilitate, problema vinovățiilor colective în comparație cu cele individuale.
     Filmul O lacrimă de fată, așa de inovator, este (vor zice unii) un tipic caz de „ciné-vérité”. Cred că nu. Sau că nu tocmai. Ceea ce se reproșa „cine-adevărului” era următoarea minciună: operatorii pretindeau că „surprind” pe cei filmați, care habar n-au că-s filmați. Ei bine, în realitate operatorii de „cine-adevăr” ticluiau foarte îngrijit toate aceste pretinse spontaneități. În filmul lui Petre Sălcudeanu și Iosif Demian un asemenea reproș nu se poate face. Căci autorii nu se sfiesc a spune că totul e ticluit, aranjat, potrivit. Că acela pe care vor să-l prindă în capcană știe; că este înștiințat, ba chiar vede că e pândit cu aparatele electrice, de înregistrare optică și sonoră. Știe că anchetatorii „vor să-l prindă”. Această ticluire mărturisită nu aduce un caracter artificial, ci, din contră, se face astfel încât „surprinderea” celui interogat devine reală, iar apărarea lui este într-adevăr „ciné-vérité”. Majoritatea interpreților sunt țărani, deci neprofesioniști. Cei câțiva actori profesioniști sunt necesari și indispensabili (dacă n-ar fi decât pentru că rolurile de anchetatori, de ticluitori ai întregii operațiuni, le revin, firește, lor). În această privință, creația lui Dorel Vișan este uimitoare. Mintea lui funcționează ca o mașinărie perfectă. În contrast cu adjunctul său, Panaitescu (interpretat de George Negoescu), care ne oferă priveliștea unui motor „ambalat”, care mereu o ia razna din motive de romantism. Remarcabil, de asememea, rolul bătrânului învățător, amestec de șiretenie, sentimentalism, poză, cabotinaj, ifose de pontif, și un aer net „demodat”. Un portret care întregește peisajuI moral al satului. (Interpret, actorul de la Teatrul din Sibiu: Costel Rădulescu).
     Ar mai fi încă multe de spus despre acest remarcabil film, despre scenariul lui Petre Sălcudeanu și despre regia lui Iosif Demian, despre costumele Lidiei Luludis și despre decorurile lui Ștefan Antonescu, despre „priza directă” realizată de Vasile Luca ori despre montajul semnat de Margareta Anescu.
 
(România literară nr. 46, 13 noiembrie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, d.i. suchianu, iosif demian, o lacrima de fata film

Opinii: