Celor douăzeci de capodopere selectate inițial oentru a defini cinematograful începuturilor – din 1895 până în 1925 –
Tudor Caranfil le alătură încă douăsprezece pentru a contura în cel de al doilea volum din “Vârstele peliculei”, “Apogeul filmului tăcut” (după cum se și subntituelază noul excurs consacrat perioadei cuprinse între 1924 și 1927). Revendincându-și mai răspicat decât oricând dreptul de a avea preferințe și aversiuni (avangarda franceză, de pildă, continuă să fie repudiată, ba chiar de data asta e împinsă sub semnul “marginalității culturale”!) autorul se mișcă dezinvolt cu fervoare de cronicar al zilei printre peliculele de arhivă. El îi relansează, la rang egal cu întemeietorii limbajului cinematografic, pe un King Vidor sau un Frank Borzage – regizori de valoare, însă evident situați departe de marii maeștri; ori lasă în plan secund
Goana după aur (peliculă campioană a tuturor clasamentelor internaționale) pentru a se concentra asupra
Circului și pentru a-și axa comentariul pe descifrarea, în dinamica story-ului de “însemnări de jurnal intim”, de ecouri ale durerosului scandal provocat în existența lui Chaplin de starleta Lita Grey. Racordurile, posibil de stabilit, între destinele creatorilor și geneza filmelor (capitolul despre
Metropolis urmează de asemenea diagrama căsătoriei dintre scenarista Thea von Harbou și regizorul Fritz Lang) îl preocupă constant pe cel ce aspiră să regândească original trecutul artei a șaptea. Farmecul cărții ține în bună măsură tocmai de policromia și de vioiciunea montajului de date, deși nu e de neglijat nici efortul de cercetare propriuzisă, de calmă punere în valoare a unor vechi manuscrise ori a unor documente relativ recent tipărite. Predominantă este plăcerea de a povesti, de a înlănțui amănuntele tehnice și cele anecdotice, de a relua controversele estetice și de a panorama asupra ambianțelor de lucru din diverse studiouri ale lumii. Din paginile agreabil scrise apar pitorești tablouri califroniene, Leningradul în care turnau simulten Eisenstein (
Octombrie) și Pudovkin (
Sfârșitul Sankt Petersburgului) sau Bucureștiul începuturilor lui
Jean Georgescu (
Maiorul Mura). Caleidoscopic este de fiecare dată captat haloul din jurul marilor personalități; unghiul de vedere se schimbă, dar angajamentul pledoariei renaște cu vigoare întotdeauna (nesocotind contradicțiile implicite, uneori în secțiuni învecinate). Căci dorind și izbutind să apropie cititorul de peliculele care îi sunt dragi, Tudor Caranfil își etalează mereu entuziasmul pentru fiecare dintre ele. Mai puțin clar decât în primul volum se relevă însă treptele cuceririi “formei specific de exprimare artistică” de către cinematograf, frecventa subliniere a priorităților în utilizarea unui mod de abordare a unei teme sau a unui tip de secvență rîmânând numai un pretext pentru notații eseistice.
Părăsind stilul clasic de reconstituire “obiectivă” a tezaurului Marelui Mut, Tudor Caranfil știe să vadă viața și strălucirea ecranului, neestompate de scurgerea a șase decenii. O istorie a filmului în capodopere (anunțarea celui de al treile volum consacrat revoluției sonorului conține, sperăm, și promisiunea de continuare a dificilului travaliu până în contemporaneitate) se află în curs de edificare; ea își demonstrează încă de pe acum puterea de fascinație atât în fața publicului larg cât și a specialiștilor prin necesarul, bogatul și incitantul său univers.
