Un debut precoce
— Pentru prima oară am apărut sub lumina unui reflector la vârsta de 4 ani, «interpretând» pe Mickey Mouse. Evenimentul s-a petrecut la Sighet în Maramureş — în apropiere de localitatea în care m-am născut. N-am amintiri directe pentru emoţiile de atunci, dar se pare că am avut succes.
Dansul
— Pot spune că primii paşi pe care i-am deprins au fost paşi de dans. Nici nu îmi închipuiam o viaţă fără dans. Mama mea, profesoara Nelly Butuc, mă destinase baletului. Mult mai târziu am luat lecţii cu maeştrii Romanowsky şi Paule Sibyl. Astăzi însă baletul este pentru mine un atribut complementar jocului, mişcării în scenă. M-a ajutat mult să-mi modelez gesturile, să exprim sentimentul prin mişcarea trupului. Dar atât.
Teatrul
— Am ezitat multă vreme. Dovada: în acelaşi an am dat admitere la Institutul de Teatru, la Facultatea de Filozofie şi la Şcoala de balet. Timpul nu-mi permitea însă să asist la toate cursurile. Am fost obligată să aleg şi, după cum vedeţi, teatrul a învins. Primele roluri le-am jucat la Teatrul Armatei, fiind încă studentă. Un rol cât o replică în «Fântâna turmelor», Nadejda Ivanov în «Crângul de călini» şi Cherubino. Cherubino pe care l-am iubit cu patimă îmi este şi astăzi foarte aproape. De altfel tot spectacolul «Nunta lui Figaro», pus în scenă de Vlad Mugur, a fost o încântare.
Marga Barbu răsfoieşte paginile unui album în care sunt lipite tăieturi din ziare: fotografii, cronici, comentarii. Emoţii, amintiri fixate în pagini de revistă, în fotografii. Şi iat-o pe Marga Barbu în prima ei premieră cinematografică, Nepoţii gornistului, unul dintre primele filme româneşti.
Filmul
— Mărturisesc că mi-a fost frică să mă revăd acum când mă gândesc la stângăciile, la nepriceperile mele de atunci. Nu ştiam ce înseamnă machiajul de film sau jocul de platou. La scurt interval am jucat în rolul pianistei din
Vultur 101. Şi apoi o pauză lungă, lungă. Ultimii doi ani mi-au adus însă trei premiere:
Procesul alb, La porţile pământului, Haiducii. Pe Marta din
Procesul am iubit-o pentru complexitatea ei, pentru adevărul amar al vieţii ei. Şi Aniţa din
Haiducii. Cu o femeie ca Aniţa nu mă mai întâlnisem în cariera mea artistică, ea m-a pus în faţa unor noi probleme actoriceşti care se cereau rezolvate altfel, şi acest altfel m-a captivat.
Televiziunea
— Îmi corespunde mai puţin ca formă de spectacol, pentru că te solicită mai puţin ca trăire emoţională. Numărul repetiţiilor e mai mic, rolul nu are timp să se sedimenteze ca în film sau în teatru. Dar noi, actorii, avem şi orgoliul popularităţii. Şi vedeţi, pe acesta televiziunea îl serveşte cel mai bine.
Marga Barbu a apărut pe micul ecran în spectacolele de teatru televizate şi în câteva emisiuni de varietăţi care i-au permis evadarea în lumea muzicii şi a dansului.
Preferinţele actriţei din câmpul celor şapte arte
— Este greu să spui tot ce iubeşti, tot deodată, fără să uiţi o dragoste mai veche. Şi atunci când îţi vezi răspunsul tipărit, te întrebi: «Dar de Matei Caragiale de ce n-am vorbit?». Şi apoi gusturile evoluează, sau oricum, se modifică. În facultate iubeam săgeţile veninoase, paradoxurile sclipitoare ale lui Bernard Shaw. Astăzi sunt mai aproape de dramaturgia lui Cehov, lonescu sau Miller. Mi-aş dori teribil să joc în piesa lui, «După cădere». Forţa, vigoarea talentului lui Solohov şi Cehov, lui Faulkner sau Caldwell nu mă lasă indiferentă. Nici poezia lui Bacovia, Baudelaire sau Esenin. Sau Salinger la care m-a încântat prospeţimea, sinceritatea cu care retrăieşte copilăria eroilor săi. Sau, cum spuneam, să nu uit, de parfumul «Crailor de Curte Veche», care nu se poate risipi. Sau, de ce n-aş spune, proza lui
Eugen Barbu.
Toate drumurile duc la film
— Şi în film sunt atâţia regizori mari încât e greu de ales. Îmi place autorul
Marelui razboi — Monicelli, pentru felul în care ştie să alieze tragicul cu comicul, luciditatea cu sentimentalismul care-ţi dau exact gustul vieţii. Şi Antonioni. Antonioni care caută profunzimile, farmecul a ceea ce nu se spune, excesul de simplitate care-I duce la elaborarea simplităţii. Amestecul de sentimentalism şi intelectualism din filmele sale. Nu-mi plac căutările denudate de emoţii, ca la Godard, de pildă. Pentru mine talentul trebuie înainte de toate să provoace emoţia, înălţarea prin emoţie, şi nu să-ţi dea senzaţia sterilităţii, a vidului. Un exemplu strălucit este
Zorba grecul al lui Cacoyannis. Printre actori, cel mai des îmi vine în minte Giulietta Masina. Am simţit amprenta jocului ei când îmi compuneam unele roluri.
Şi acum să vorbim ceva despre viaţă
— Ce-i reproşaţi?
— Timpul prea scurt pe care ni-I oferă.
— Ce calităţi credeţi că sunt indispensabile pentru a trăi?
— Umorul şi tenacitatea.
— Dacă ar trebui să alegeţi un motto, un motto pentru toate capitolele vieţii, ce aţi sugera?
— L-aş cita pe Shakespeare prin replica lui Polonius: «Şi mai presus de orice, să-ţi fii credincios ţie însuţi».
