— M-am născut într-un oraş frumos, cel mai frumos. Într-un an în care nu au fost evenimente prea importante, dar într-un anotimp care-mi place şi astăzi — toamna.
Este răspunsul lui 
la întrebarea nr. 1: ziua, luna, data şi locul naşterii, care deschide în 99 la sută din cazuri rubrica noastră. Răspunsul mai exact este: 10 octombrie 1931, Timişoara.
Pregătirea profesională
— Şcoala tot la Timişoara am făcut-o. Şcoală pentru pregătire artistică n-am făcut. Ideea scenei mi-a venit dintr-un complex psihic. Eram bâlbâit, miop, cocoşat.
Pentru mine cea mai grea meserie mi se părea a fi cea de actor. Şi cum întotdeauna mi-au plăcut obstacolele care-ţi pun la încercare voinţa, temeritatea, am ales-o. Duritatea îmi este proprie. Sunt adeptul lui Rousseau, când spune să nu-ţi fie ruşine de defectele tale, de incapacităţile tale fundamentale. Şi apoi complexul artistic se compune şi din defecte.
În anul 1953, Schäffer dă admiterea la Institutul de teatru de la Cluj, la clasa maestrului Braborescu. Se pare că era hotărât să-şi pună... defectele la încercare. Dar abandonează Institutul, pentru Teatrul de păpuşi — magnet mai puternic. După patru ani însă dimensiunile reduse aIe scenei devin sufocante şi Schäffer revine pe scena mare.
— Şi astăzi sunt un fervent admirator al teatrului de păpuşi şi nu rareori mă gândesc nostalgic la şcoala de foarte bună calitate care a constituit-o pentru mine.
Scena
De Teatrul de stat de limbă germană de la Timişoara, despre care Schäffer spune că i-a adus «primele şi poate cele mai frumoase bucurii de actor», numele lui se leagă cu 47 de roluri. A jucat în «Hoţii», «Sperjurul», «Oameni care tac», «Explozie întârziată», «Surorile Boga», «Othello», «Egmont»... Primul pas în teatrul de limbă română I-a făcut purtând haina lui Horaţiu, în spectacolul «Hamlet» montat de Dan Nasta şi în rolul lui Tusenbach din «Trei surori» de Cehov. Apoi joacă la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din Bucureşti în «Intrigă şi iubire» şi «Cazul Oppenheimer».
— Cu această piesă am descoperit teatrul politic. Cred că teatrul cu probleme absolut majore este teatrul viitorului. Eu optez pentru el cu toată fiinţa mea şi îmi doresc să joc cât mai mult în asemenea piese.
Ocazia nu a întârziat. În stagiunea prezentă, Schäffer interpretează rolul lui Robespierre din piesa «Moartea lui Danton» de Georg Büchner.
— Omul Robespierre, Robespierre geniul revoluţiei franceze, m-au fascinat dintotdeauna. Pentru mine el este personajul cel mai pregnant din istoria modernă. Ştiaţi că la Paris, nu este nicio stradă care să-i poarte numele?
Ecranul
— Pot să mă socotesc unul dintre puţinii fericiţi care au avut norocul să joace primul rol, cel mai frumos, sub conducerea unui regizor ca
Liviu Ciulei.
lată o mărturisire despre rolul de debut al soldatului Müller din Pădurea spânzuraţiIor.
— Şi aici s-a produs o coincidenţă între pasiunile mele literare şi rol. Citisem nuvela lui Rebreanu «Iţic Ştrul dezertor» de nenumărate ori. Pentru mine căpătase rezonanţe de poem. Poate era singura... poezie pe care o ştiusem vreodată pe dinafară.
Au urmat roluri în Runda 6, Tunelul şi mai recent, în Această fată fermecătoare.
Televiziunea
Două roluri în piesele «12 oameni furioşi» de R. Rose şi «Neînţelegere» de A. Camus.
— Sper să mai joc... sper, deşi doresc să rămân în primul rând un actor de teatru. Apreciez foarte mult televiziunea ca modalitate artistică, pentru că ea concretizează cel mai bine ideea mea despre arta actoricească, care în primul rând nu trebuie să-şi piardă farmecul efemerului. Filmul îţi fixează fiecare gest, în teatru îţi îmbogăţeşti rolul în fiecare seară, la televiziune însă spectacolul trăieşte numai cât emisia şi dispare odată cu ea. Este ca dragostea, e reală numai cât există.
De la o întrebare la alta
— Indiferent dacă vă aflaţi pe terenul teatrului, sau al ecranului mare sau mic, care este sentimentul cu care întâmpinaţi un nou rol?
— Mă îngrijorează. Îmi transmite panică în faţa complexităţii şi a posibilităţilor de a-I aborda. În meseria noastră, factorul cel mai captivant este fantezia care te poate conduce peste orice bariere, dar limitele noastre individuale sunt atât de mari, încât uneori ţi-ai dori o forţă de magician ca să ajungi să dai rolului tot ceea ce ţi-a sugerat la primele lecturi.
— Cine sau ce anume v-a influenţat în mod deosebit în cariera artistică?
— Nimic mai mult ca întâlnirea cu Liviu Ciulei. Şi strada. Drumul ca simbol al căutărilor pelerinului. Strada, ca simbol al diversităţii, al aparenţelor, al neprevăzutului, al tragicului, al renunţării, al dragostei. «Strada» pe care o privesc întotdeauna cu ochii larg deschişi.
— Ce reprezintă teatrul şi filmul pentru dumneavoastra?
— Existenţă.
— Ce preferinţe aveţi în materie de:
Poezie: — Toţi poeţii care stau în orbita lui Rilke şi Ion Barbu, care pentru mine reprezintă cei doi poli în jurul cărora gravitează poezia românească modernă şi cea germană.
Proză: — Am fost întotdeauna un pasionat cititor. lubesc mult clasicii literaturii: Günther Grass şi Faulkner se plasează şi ei printre preferinţele mele. Acum citesc mult
Eugen Barbu. Şi îmi place.
Muzică: — Nu ascult niciodată muzică uşoară, poate şi din teama că ar deştepta în mine un sentimentalism pe care îl urăsc, pentru că îl consider o piedică în gândirea artistică. Muzica simfonică ocupă un loc esenţial în preocupările mele. Ea rămâne fenomenul artistic cel mai pur. Chiar dacă mă sperie un Schönberg sau mă depăşeşte un Webern nu pot să mă lipsesc de ei. Şi totuşi Beethoven e sublim. Deşi sunt mai aproape de Liszt ca structură.
Am avut în faţa noastră un Schäffer sincer, modest, având însă orgoliul defectelor. Un Schäffer care-şi intuieşte rolurile cu subtilitate şi fortă, care-şi dăruieşte gândurile prin vorbe şi gesturi. Un Schäffer sentimental care vrea să fie lucid şi care şi-a propus să devină un actor cerebral tocmai pentru că la începutul carierei sale a fost prea adesea numit «un actor eminamente sensibil». Şi din curiozitatea unei confruntări cu părerile noastre, i-am adresat o ultimă întrebare:
— Ce vă caracterizează în viaţă, în profesiune?
— Capriciul.
— Să fie oare aşa?
