REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​O fericită simbioză


     Cronica muzicii de film
     Oricine, la întrebarea: „ce fel de muzică se potrivește unui film inspirat de basmele românești?", ar răspunde, mai mult ca sigur: fie folclor autentic, fie pagini din creația ace­lora dintre compozitorii noștri contemporani care i-au filtrat, într-o manieră personală, esențele. Gopo însă — nefiind oricine! — a optat pentru... muzica ușoară. Ultima soluție la care s-ar fi putut gândi cineva... Desigur, cineva care nu-I cunoaște pe regizor și fil­mele sale — căci, altminteri, nimic nu apare mai firesc decât acest Rămășagul, basm cine­matografic sui generis, în formă de musical. Înainte de toate, pentru că ridicarea cultivării anacronismului la rangul de metodă artistică generatoare și de haz, dar și de înțelesuri adânci, își află aici corespondentul sonor ideal. Dacă Eugen Rotaru, cu binecunoscu­tu-i meșteșug și inepuizabila-i fantezie, a tur­nat ideile lui Gopo în versuri sensibile, Ma­rius Țeicu le-a făcut să cânte la unison cu imaginea. Iar demersul compozitorului este departe de a se rezuma doar la o simplă înșiruire de șlagăre (deși, să fim cinstiți: nici așa ceva n-ar fi chiar de ici-de colo, căci șlagă­rele nu se găsesc chiar pe toate drumurile!). Firește, spectatorul pleacă din sala de cine­matograf fredonând: Inimaginabil, sau Ridică-ți ochii, privește cerul, sau Dac-ai știi cât te iubesc, sau... sau... Mai cu seamă că melodi­ile sunt puse în valoare de către doi dintre cei mai îndrăgiți cântăreți ai genului — Mirabela Dauer și Aurelian Andreescu în timp ce pe o a treia — Angela Similea — publicul o poate și vedea: ea este (deloc complexată sau handicapată de compania atâtor mari ac­tori alături de care joacă) frumoasa Zână Bună. Dar, cum spuneam, dincolo de farme­cul cântecelor lui Marius Țeicu (farmec pro­dus, ca întotdeauna, de o turnură aparte a melodiei, de ritmul antrenant și de o orches­trație care caută să evite locurile comune), partitura filmului Rămășagul incintă și prin adecvarea momentelor „de atmosferă” sau a comentariilor acțiunii; exemplar este, la acest ultim capitol, modul în care muzica (aici, cu oarecare iz folcloric) îl urmărește pe Moș, dialogând chiar cu el, pe parcursul căutării înfrigurate a unei ascunzători pentru „pun­guța cu doi bani".
     Cel mai bun semn care vorbește despre ca­litatea muzicii în filmul acesta îl constituie, în cele din urmă, faptul că nici măcar o singură dată spectatorul nu-și spune, excedat: „Iar cântă ăștia?!” — așa cum din păcate se mai întâmplă, nu arareori și nu la cele mai slabe dintre peliculele de ieri și de azi, fie ele muzi­cale ori musical-uri. Meritul realizării unei atât de fericite simbioze a sunetului cu imaginea este însă, desigur, împărțit de compozitor cu regizorul Rămășagului.
(Cinema nr. 3, martie 1985)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: angela similea, cronica muzicii de film, ion popescu-gopo, luminita vartolomei, marius teicu, ramasagul film

Opinii: