Noul film al lui
Corneliu Porumboiu,
Comoara, este, pe o bună parte din durata sa, o farsă în trei personaje - cum era şi lungmetrajul său de debut,
A fost sau n-a fost? Trioul de-aici caută o comoară în curtea unei case de la ţară. Ingenuul Costi (Toma Cuzin) e cooptat în această questă de un vecin de bloc de la Bucureşti, Adrian (Adrian Purcărescu). Acestuia din urmă îi aparţine pământul în care ar putea fi îngropată comoara; ce-l împiedică s-o caute singur e lipsa celor câteva sute de euro necesare închirierii unui detector de metale. Nici lui Costi nu-i e uşor să pună la un loc aceşti bani - asocierea celor doi vecini întru căutarea comorii e plasată explicit de Porumboiu pe fundalul crizei economice (şi pe fundalul protestelor din toamna lui 2013 împotriva proiectului de exploatare minieră de la Roşia Montană) -, dar reuşeşte să se descurce. Cât despre cel de-al treilea membru al expediţiei, Cornel (Corneliu Cozmei), el vine la pachet cu detectorul de metale închiriat, ca mânuitor al acestuia.
Proiectul lor degajă de la bun început un puternic iz de absurd. Cel mai solid motiv dat de Adrian pentru credinţa sa că străbunicul său ar fi îngropat o comoară în acea curte este că, pe patul de moarte, străbunicul i-ar fi spus bunicului să aibă grijă de casă. Odată ajunşi la faţa locului, încep să-şi dea cu părerea despre colţul de curte sau de casă unde ar avea cele mai bune şanse să găsească ceva, influenţaţi de legende ţinute minte vag: oare, "înainte" sau "pe vremuri", oamenii nu-şi ascundeau banii sub un dud din curte? Sau în peretele dinspre răsărit al casei? În special pentru Adrian - dar şi pentru ceilalţi, în măsura în care se uită în gura lui -, cuvântul "înainte" pare să desemneze invariabil un trecut mitic, ceţos-fluid. Pe parcursul zilei de căutări, Adrian le dezvăluie că, în diverse epoci, nu foarte precis identificate, casa cu pricina fusese ba grădiniţă, ba cărămidărie, ba fierărie, ba local (de două ori, din care o dată cu
strip-tease). Această proprietate de familie aflându-se la Islaz, ceţos-legendara ei istorie se pierde într-o istorie naţională la fel de vag ţinută minte - nişte paşoptişti, o proclamaţie. Era comunistă e subiectul unui scurt schimb de replici între Adrian şi mai vârstnicul Cornel, amândoi iritaţi după o zi de căutări zadarnice. Bombăneala lui Cornel cum că "eu am muncit la viaţa mea, n-am umblat după comori", e identificată de Adrian drept o "lozincă comunistă" şi înlocuită de el, în secunda următoare, cu "noi muncim, nu gândim". "Nu ziceau comuniştii aşa?" - îl înghesuie Adrian pe Cornel. "Nu ziceau chiar aşa" - răspunde Cornel. "Ai uitat?" - continuă Adrian, tot mai absurd. "Las' că ţi-a ieşit porumbelul pe gură!" Pe lângă blajinul Costi, paranoicul Adrian şi posacul Cornel, aparatura de prospector a acestuia din urmă se impune ca un al patrulea personaj, reacţionând la aproape fiecare palmă de pământ pe deasupra căreia e plimbată prin piuituri pe care niciunul dintre cei trei nu e prea sigur cum să le traducă.
Posibilităţile în materie de comic burlesc nu sunt însă exploatate de Porumboiu la randamentul lor maxim - maximum de conflict între personaje, maximum de gălăgie, de distrugere etc. Deloc surprinzător pentru cineva care-i cunoaşte filmele precedente, direcţia de stilizare pe care o cultivă regizorul-scenarist este cea opusă: filmul nu numai că are un grup restrâns de personaje, dar e destul de multă linişte pe banda lui sonoră şi, chiar dacă lumea sapă după comori, chiar dacă se ceartă şi ajunge în toiul nopţii la poliţie (unde, deschizând noi posibilităţi de complicaţii burleşti, fac de serviciu un gras şi un slab, iar expert în deschiderea cuferelor e hoţul satului), toţi se mişcă şi vorbesc oarecum deenergizat, devitalizat. Nouă în cinema-ul lui Porumboiu este, în schimb, nota euforică pe care se încheie filmul - camera de filmare înălţându-se până la coroanele unor copaci, în timp ce pe banda sonoră se dezlănţuie o muzică triumfală punctată cu dangăte de clopote. Ceea ce până la un punct este relatarea sec-sardonică a destrămării unui plan disperat, a unui plan fără cap, virează extravagant,asumat-copilăros, într-o fantezie de împlinire maximală a dorinţei. Fireşte că acest viraj, fiind atât de departe de orice ar fi putut să însemne un deznodământ cât de cât logic, cât de cât probabil, al questei celor trei, nu face decât să-i încununeze absurdul. Dar el dă filmului o aparenţă, fie şi ironică, de inimă uşoară. O secvenţă e dominată de culorile cărţii pentru copii din care Costi îi citeşte fiului său (jucat de Nicodim Toma, fiul actorului), altă secvenţă e dominată de culorile unui teren de joacă; şi există momente dulci - tatăl sfătuindu-şi fiul cum să procedeze nonviolent cu un copil care-l bate, sau luând măsuri ca să i se înfăţişeze fiului într-o ipostază demnă de ideea pe care şi-a făcut-o acesta despre cum ar trebui să arate un căutător de comori. Acest basm comic, amprentat de o disperare economică la zi, de sentimentul că, fie el ascendent sau descendent, cursul vieţilor noastre scapă tot mai mult controlului nostru raţional, e o contribuţie minoră la filmografia lui Porumboiu. Dar jucăuşenia sa împrospătează aerul acestei filmografii, care se rarefiase tare după un lungmetraj de ficţiune crispat (
Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism) şi după un experiment încăpăţânat, dar neizbutit (
Al doilea joc).
