Q.E.D., al doilea lungmetraj al lui
Andrei Gruzsniczki, dovedeşte un progres remarcabil faţă de anteriorul film al regizorului,
Cealaltă Irina, lansat acum cinci ani, care, la rândul său, marca o creştere semnificativă faţă de scurtmetrajul său
Cronica unei morţi amânate (2008). Aşadar, cineastul se află pe drumul cel bun.
În România comunistă din urmă cu trei decenii, matematicianul de 35 de ani Sorin Pârvu nu-şi poate publica lucrările şi susţine doctoratul, deşi cercetarea sa privind utilizarea practică a seriilor lui Fourier are potenţial revoluţionar, fiindcă nu este membru de partid. Prietena sa, programatoarea Elena Buciuman, de care Sorin este îndrăgostit în taină, nu poate pleca în Franţa, la soţul ei fugit din ţară, deşi Partidul aprobă – în teorie – cererile privind reîntregirea familiilor, fiindcă autorităţile împuternicite tergiversează procedura de obţinere a vizei. În fine, ofiţerul de Securitate, de 45 de ani, Alexandru Voican, nu poate avansa, deşi rezultatele sale profesionale îl îndreptăţesc să aspire la promovare, fiindcă este divorţat şi nu se pricepe, ca unii colegi mai puţin competenţi, să intre pe sub pielea superiorilor săi.
Q.E.D. are în centru ceea ce manualele de scenaristică anglo-saxone numesc un „protagonist multiplu“ (
multi-protagonist), căci, după cum se vede din cele de mai sus, cele trei personaje principale au dorinţe şi obiective complet diferite (ba chiar contradictorii, dacă ne gândim la relaţia dintre Sorin şi Elena). Putem identifica resorturile eroilor folosind funcţiile descrise de Vladimir Propp în studiul său clasic „Morfologia basmului” (1926), cum ar fi absenţa, interdicţia şi încălcarea ei (Alexandru „Ducu“ Buciuman, personajul absent al filmului, trece ilegal peste graniţă o lucrare a lui Sorin, care este publicată într-o revistă de specialitate americană, ajunsă şi la „băieţii cu ochi albaştri“ de la noi), iscodirea şi divulgarea (Alexandru Voican este însărcinat să-l cerceteze pe Sorin şi, graţie abilităţilor sale de investigator, scoate la iveală natura legăturilor acestuia cu soţii Buciuman) ş.a.m.d. Situaţiile iniţiale de dezechilibru, care constituie motorul acţiunii şi dintre care unele urmează să fie rezolvate, prin restabilirea armoniei, altele nu, sunt accentuate prin replica-laitmotiv „Cât să mai aştept?“, folosită atât de matematician, cât şi de urmăritorul său. Însă caracterul ilustrativ al filmului este asumat de regizorul-scenarist încă din titlu (care apare la final, sugerând astfel sfârşitul demonstraţiei).
Spre deosebire de
Cealaltă Irina, pe care, la data premierei sale, l-am considerat o „struţocămilă“ aflată undeva între noul realism românesc şi filmul comercial, ce mizează pe empatia spectatorilor cu eroii,
Q.E.D. este mult mai coerent şi consecvent stilistic, deşi nu renunţă la avantajele montajului analitic. Decizia de a filma pe peliculă alb-negru, pe care Andrei Gruzsniczki i-o atribuie producătoarei Velvet Moraru şi care l-a încântat cu siguranţă pe directorul de imagine
Vivi Drăgan Vasile (acesta contribuise şi la anterioara producţie cinematografică autohtonă în alb-negru,
Moromeţii, în regia lui
Stere Gulea, lansată tocmai în 1987) are un aport decisiv la distanţarea şi răceala pe care regizorul încercase să le obţină şi în
Cealaltă Irina. Absenţa culorii produce efecte cu atât mai interesante cu cât personajele principale nu sunt monocrom-maniheiste, „albe“ sau „negre“, ci complexe şi convingătoare psihologic, fiecare cu virtuţile şi slăbiciunile sale (altfel spus, au diferite nuanţe de gri). Decorurile lui
Cristian Niculescu şi costumele
Svetlanei Mihăilescu sunt excelente, reuşind, cu sprijinul echipei de producţie, să reconstituie exemplar epoca.
Din păcate, filmul nu are numai merite. Dacă profunzimea observaţiei psihologice constituie un plus evident (scenariul meşteşugit este, fără îndoială, bazat pe o documentare solidă), faptul că regizorul a refuzat să ridice nivelul tensiunii acolo unde răsturnările narative i-o permiteau fac ca
Q.E.D. să pară lipsit de vlagă. Un alt minus al filmului îl reprezintă, aşa cum remarcă Ionuţ Mareş (
Ziarul Metropolis), „tentaţia regizorului-scenarist de a spune totul despre perioada reconstituită“, introducînd detalii pitoreşti, dar irelevante dramaturgic. Apoi, chiar dacă, aşa cum scriam, caracterul demonstrativ este asumat, uneori artificiozitatea filmului devine deranjantă pentru spectatori: personajele apar parcă din neant în spaţii epurate (şi aici nu ştiu cât au contat intenţiile regizorului, ca în recentul
Metabolism al lui
Corneliu Porumboiu, şi cât dificultăţile producţiei...), îşi livrează replicile către interlocutori, interacţionând puţin sau deloc cu mediul din jur, şi apoi dispar.
Actorii sunt în general bine aleşi, cu o menţiune specială pentru
Florin Piersic Jr., pentru care Alexandru Voican este cel mai important rol de cinema de până acum.
Sorin Leoveanu, mult prea puţin folosit de regizorii de film, aduce forţă personajului Sorin, dar, în ceea ce o priveşte pe
Ofelia Popii, o altă interpretă cunoscută mai degrabă din teatru, nu mi-e foarte clar dacă Andrei Gruzsniczki a vrut ca Elena să pară neatrăgătoare sau dacă actriţa este dezavantajată de ecleraj. Există şi o discrepanţă puternică între jocul expansiv şi impetuos, câteodată chiar strident, al lui
Virgil Ogăşanu şi interpretarea rezervată (dar nu lipsită de claritate) impusă de regizor celorlalţi actori. Pe de altă parte, veteranul actor este foarte expresiv într-unul dintre cele câteva momente eficiente de relaxare comică, alături de junele Marc Titieni (un alt astfel de moment este cel în care Florin Piersic Jr. este secundat de
Paul Ipate). Cu toate minusurile sale,
Q.E.D. rămâne deocamdată cel mai important film românesc al anului şi ne face curioşi să urmărim evoluţia cineastului Andrei Gruzsniczki, sperând că nu vom mai avea de aşteptat cinci ani până la următorul său lungmetraj.
