Cronica personajului secundar
Originală, tonică, moderna bunica din recenta premieră a filmului realizat de
Nicu Stan după un scenariu bine cumpănit a lui
loan Grigorescu, își trăiește cu dezinvoltură sportivă farmecul vârstei a treia. Mai exact spus, bunica n-are vârste. Anii nu-i gârbovesc semeția, nu-i acresc zâmbetul, amintirile nu coboară ceața peste strălucirea privirilor. În jargon puștesc, bunica e „o haioasă”, „o trăsnită”, „o zbanghie”. Cu adidașii ei calcând elastic în pas gimnastic, cu maioul clubului sportiv favorit, cu coafura băiețoasă asortata mersului, respirând independență și
fair-play, bunică noastră „de milioane” este (se putea altminteri?) partenerul și prietenul cel mai bun... al propriului său nepot, bântuit (ușor prematur) de întrebări hotărâtoare grav - preadolescentine. Personaj omniprezent, antrenor și sufletist al echipei de fotbal, înger păzitor al eticii sportive, infirmier local priceput să acorde primul ajutor, nu numai în cazul rănilor ușoare, ocazionale, ci și în accidentările mai greu de tămăduit, stricătoare ale armoniei familiale, bunica este mereu acel martor activ atitudinal, înzestrat cu harul de a fi mereu la îndemână, cu discreție și înțelepciune, supraveghind din umbră desfășurarea evenimentelor. Cu ochi versat de Sherlock Holmes și gest franc, bunica este un om al adevărului și un om adevărat.
Olga Tudorache mărturisea într-un interviu atracția pe care o exercita acest rol, cu aceea intuiție specială prin care simte de la prima lectură caracterul personajului încredințat. Marea noastră actriță își desenează eroina în tușe ferme, la granița dintre umorul alb-negru și încărcătura dramatică a replicii rostite sau nerostite, a îngrijorărilor din ochiul-cuvânt sau strigătul-privire. În tensiunea confruntărilor între generații, conduse de către regizor și echipa sa, cu abilitate și sentimentalism, aceasta bunică fermecătoare, ideală, model (ce ușor ajungi bunică!) salvează filmul de capcanele melo, ale unei drame („convenționale”) de familie (analizate expozitiv la nivelul prim al percepției), oprite la vreme în chip fericit. (De fapt, cu bunici care „aterizează” la momentul oportun în viața cuplurilor aflate la ananghie, adevărate deus-ex-machina, ne-a obișnuit și cinematografia noastră, dar și viața). Și chiar dacă filmul
Vreau să știu de ce am aripi nu-și întinde departe aripile proprii, așa cum ne-am fi așteptat judecând metafora motto a secvenței vulturului, crescut în condiții de captivitate, de grădină zoologica, el se reține în primul rând prin câteva creații actoricești de excepție. Artista unică, Olga Tudorache are știința muzicală a trăirilor puternice, organice, emoționante, decupate prin semitonuri de memorabile subtilitate. Ajunsă la vârsta (cinematografică) a unei generoase risipe de talente, zgârcitele sale apariții în filmele noastre ne fac să ne întrebăm: să fie oare de vină ochiul umbrit al regizorilor sau inconfundabilă și inconfortabilă personalitate a actriței, pentru amânarea acelui film scris pentru și pe măsura forței sale interpretative?
