Trăim alături de o Basarabie aproape complet necunoscută, care ne furnizează o serie de clisee, unele consumeriste, prostituţie, rackeţi, kalasnikov-uri si alte piese din demontatul imperiu sovietic, dar si un naţionalism larmoiant, cu regionalisme, înecat în cântecele făcute după versurile lui Grigore Vieru, sau cele ale lui Pavel Stratan cu chitara lui, pentru a nu vorbi de succesul notoriu al formaţiei Ozon, acum doar o amintire, cu vocile de castratti ale soliştilor, sau de Vladimir Voronin, impenitentul bolsevic, cu blocajele sale maniacale.
Comedia lui
Napoleon Helmis ne aduce din nou aproape această lume basarabeană nu doar în datele umorului pe care orice comedie îl oferă, ci şi în acelea ale certei niciodată încheiate cu istoria. Regizorul încearcă cu parţial succes să utilizeze registrul frivol al burlescului, pentru a accesa un strat mai profund, dar extrem de activ la nivelul reflexului mentalitar.
Nuntă în Basarabia este o comedie cu accente grave, care-şi au contraponderea într-un derizoriu existenţial. Intriga este simplă, un cuplu, tineri însurăţei, fata basarabeancă, de profesie pianistă, băiatul bucureştean, de profesie dirijor, îşi propun să mai facă o nuntă la părinţii fetei, în Basarabia, cu scopul de a strânge bani şi a-şi cumpăra un apartament. Această a doua nuntă şi deplasarea mirilor în Basarabia peste „podul de flori" constituie pretextul pentru a evidenţia inerente conflicte nu doar între rubedeniile strânse la praznic, ci şi între partida naţionalistă şi partida rusă. Şi în acest caz, clişeele revoluţionare cu accente resentimentare uneori ies la suprafaţă contondent, însă există permanent o amortizare a conflictului, aşa cum există şi seria de clişee sentimentale. Pe caricatură este montată nu tocmai credibil şi o scenă de "duel", unde naşul basarabean, Valeriu (Igor Chistol), probabil unul dintre mafioţii locali, încearcă să-i probeze bărbăţia mirelui provocându-l la ruletă rusă, nu înainte de a-i servi o lecţie de istorie despre „trădarea Basarbaiei" pe 28 iunie 1940, când acest teritoriu era cedat Rusiei sovietice ca rezultat al ultimatumului adresat României. Există şi un spin doctor al acestei daraveri româno-basarabeano-ruse, unchiul Johnny Scarlat, „agent de talente", jucat cu mult şarm de către Constantin Florescu. Pe această partitură care pare dintr-un alt film, sau mai precis dintr-o altă piesă de teatru, avem însă un filon rus, gogolian-cehovian. Din păcate, regizorul nu intuieşte potenţialul acestei direcţii aşa că în absenţa unei contraponderi, partitura lui Constantin Florescu creează impresia de colaj histrionic, chiar de cabotinism, ceea ce personajului îi prisoseşte. Însă tocmai din această notă aparent artificială în mijlocul unui film condus echilibrat, şi în absenţa altor registre la fel de puternice, se creează un efect interesant. Sunt multe scene ţipătoare, dar care fac parte din specificul local, kitschul lor fiind inerent, amestecate cu scene care merg în linia prizei la realitate. Aşteptate sunt scenele legate de băutură excesivă, cu femei frumoase şi cam uşoare pentru care a venit „agentul de talente", aşa că mai degrabă scene periferice reuşesc, cum este întâlnirea cu o fetiţă, o scenă sensibilă, de o graţie spontană, care creează o breşă în poveste.
Mai slab construit decât
Nunta mută (2008) al lui
Horaţiu Mălăele, spectacol de teatru filmat, filmul ar fi putut câştiga pe linia verismului cu care ne-a obişnuit Noul Val românesc, mizând pe relatarea decantată de adaosuri şi zorzoane, fără îngroşarea situaţiilor sau teatralizarea lor excesivă sau în sensul în care o face
Occident (2002) al lui
Cristian Mungiu, tot o comedie, dar jucată tarantinesc. Însă regizorul, asemeni bucătarilor amatori, preferă să pună din toate câte puţin, pentru a mulţumi toate gusturile ceea ce pe alocuri conduce la un ghiveci nu tocmai apetisant. Filmul reuşeşte să menţină un ritm alert, integrează bine kitschul specific nunţilor cu dar, cât şi marotele unui naţionalism cam pompier. Nu se trece nici peste tensiunea dintre însurăţeii confruntaţi cu dificultăţi şi orgolii, un cuplu care nu pare prea bine sudat, şi care este confruntat cu mici capcane întinse abil de naşul care o iubeşte pe Vica (Vitoria Bobu). În cele din urmă, această nuntă funcţionează ca un ultim test pentru ginere, un test al capacităţii sale de a gera o situaţie dificilă, de a face faţă unei provocări, de a-şi păstra demnitatea în faţa oaspeţilor, de a evita ridicolul, de a găsi măsura potrivită faţă de fiecare invitat. Aici cred că regizorul are o intuiţie bună, condusă însă neîndemânatic şi cu un actor, Vlad Logigan, care nu reuşeşte decât pe alocuri în acest rol, mai ales pe scena climactică a sincerităţii, când ginerele dezvăluie oaspeţilor raţiunea strict pecuniară a petrecerii - era o noutate? - şi proasta impresie pe care o avea despre ei, rectificată ulterior. Ideea ar fi fost ca în baza emoţiilor pe care le trăieşte în Basarabia, tânărul să realizeze că basarabenii sunt oameni de suflet, primitori etc. ceea ce reiese oricum din context. Napoleon Helmis rămâne de cele mai multe ori la nivelul clişeelor pentru că ele oferă confortul şi siguranţa ideii primite de-a gata şi uşor de dat mai departe, explorează timid posibilităţi pe care le are la îndemână, şi care sunt creatoare de tensiune şi nu reuşeşte să-şi ducă actorii peste un anumit nivel. Acolo unde se întâmplă, ca în cazul lui Constantin Florescu, vorbeşte mai mult experienţa actorului, decât cea a regizorului. Nuntă în Basarabia ar fi putut fi un film bun, are toate datele pentru aceasta, pe sărite reuşeşte asta, dar în întreg oferă doar spectacolul unei comedii reuşite, cu un orizont de posibilitate care se lasă dacă nu contemplat, atunci măcar ghicit. În orice caz, filmul merită văzut şi poate fi vizionat în premieră săptămâna aceasta la festivalul Stuffstock de la Vama Veche!
