Poţi desena ochi, dar e foarte greu să pictezi priviri. Afirmaţia lui Grigorescu califică în esenţă arta interpretului de film. Şi dacă e vorba de expresivitatea privirii, ce exemplu mai la îndemână s-ar putea lua decât piramida de roluri pe care le-a făcut Silvia Popovici pentru ecran şi pe scenele celor trei Naţionale, unde ni s-a înfăţişat atât de divers şi atât de definitiv.
De la primul ei (şi al meu) film, Blanca, o ecranizare după Eminescu, nedifuzată în circuitul comercial şi până la Serata, sensibilitatea cu totul neobişnuită, căldura, generozitatea actriţei, trecute prin retorta clipelor de tensiune dramatică, descătuşate în scenele lirice, s-au revărsat în penumbra aceea vie a sălilor de cinematograf, făcând să vibreze inimile, omogenizând gesturile şi respiraţiile în ritmul unic al ecranului, contopindu-se cu personajele, din structura cărora a ştiut să descifreze întotdeauna ceea ce aş numi aspiraţia fundamentală a condiţiei umane.
Maturizarea ei artistică, profunzimea analitică păstrează candoarea din La mere. JocuI ei (ciudat termen pentru creaţie!) e spontan şi firesc, izvorând parcă numai din harul inefabil al talentului. Şi cât efort ascunde la toţi marii creatori această uşurinţă, acest mers în poante, cu toţi muşchii relaxaţi. La Silvia Popovici domină personalitatea. Tot ce face i se potriveşte, e conform cu structura ei particulară, cu vocea, cu gesturile, cu făptura ei. Numai că de fiecare dată e alta. De fiecare dată pare ea însăşi, şi bună şi rea, şi adolescentă şi mamă, şi învinsă şi învingătoare. E metamorfoza miraculoasă a adevăratei creaţii, care modifică fără să schimbe, sau invers.
Succesele au obligat-o întotdeauna, o obligă şi acum, îi cer mereu mai mult, pentru că principalul criteriu de comparaţie al Silviei Popovici rămâne mereu Silvia Popovici.
A jucat şi joacă mult. Şi-a creat o piramidă de roluri. Şi s-a aşezat trainic la baza piramidei.
