Ei, nu?! Atunci de ce o facem? Să arătăm cât de buni regizori suntem? Să lăsăm un document în urma noastră? Şi să mai schiţăm şi un zâmbet, nu-i aşa? Din toate câte puţin, sintetizate printr-un titlu în contrapunct.
Nu filmăm să ne-amuzăm! Un titlu neobişnuit pentru o peliculă neobişnuită. Pe o intrigă considerată la momentul premierei dezamăgitoare, actorii interpretează personajele filmului, se interpretează pe ei şi chiar este evident că se joacă atunci când „joacă”. Excepţie face Domnul cinematografului românesc,
Jean Georgescu, care are ocazia să ne arate cum funcţionează în materie de regie-film sintagma „mână de fier în mănuşă de catifea”: politicos dar ferm, elegant şi punctual, omniprezent pe platou dar invizibil pe plajă şi în mediile de o moralitate îndoielnică.
Filmul a fost criticat la ieşirea pe ecrane, cu unele excepţii. Nu chiar fără motive (speranţe în aşteptare) deoarece personajele nu erau deloc reprezentative pentru epocă: oamenii în marea lor majoritate munceau cinstit, copleşiţi de obligativitatea de a îndeplini cincinalul sau cincinalul în patru ani şi jumătate, încă se mai respecta cultura , iar intelectualii erau o prezenţă destul de onorabilă în acele momente şi aparatul opresiv încă nu terminase de pus la punct o strategie corespunzătoare momentului. Am spus „speranţe în aşteptare” pentru că după succesele de prestigiu ale filmului românesc (v. cel puţin premierea la Cannes a
Pădurii spânzuraţilor) şi după aparenta libertate de după 1964, se aştepta un film care să prezinte mai degrabă idealurile noastre spiritual-culturale decât orizontala nesfârşită a neisprăviţilor învârtiţi. În plus, regizorul
Iulian Mihu demonstrase capacităţi cinematografice deosebite. Totuşi trebuie avut în vedere că filmul nici nu-şi propusese să fie altceva decât o comedie. Or, ştim cu toţii, comediile pot fi de tot felul, inclusiv „comedii” (cu acentul pe „me”).
Este ciudat că de abia după 1989 fauna prezentată în acest film va deveni sau se va impune prin media ca „reprezentativă” pentru români. Văzut astăzi eşti impresionat de actualitatea temelor şi povestioarelor care par a descinde din reportajele la zi ale TV sau din tabloidele de scandal (corupţie, trafic de influenţă, lejertitatea moravurilor) cu menţiunea că în film ele sunt surprinse totuşi într-o fază primară de dezvoltare (“nişte amărâţi de bişniţari, nişte pârliţi”) şi prezentaţi cu infinit mai multă decenţă. Premoniţie? Capacitatea de a surprinde legătura cauză-efect? Inspiraţie? Câte puţin din fiecare.
Aprecierile asupra filmului s-au schimbat chiar şi numai la zece ani după premieră, aşa cum ne arată Valentin Silvestru: „O comedie originală, cu o soartă ingrată. Renegat de primul scenarist (...) filmul s-a menţinut pe propriile-i picioare, adică pe contribuţiile esenţiale ale regizorului de fapt (I. Mihu) şi ale celui din film (maestrul Jean Georgescu), pe comentariul incandescendent al lui Teodor Mazilu, cu colaborarea lui
Toma Caragiu, care l-a rostit în voce off cu o evidentă aderenţă la text, impunându-i un plus de vivacitate şi vitriol, pe concursul unui grup de valoroşi actori. Filmul dă (intenționat?) senzaţia de improvizație. (...) Dar umorul său, despovărat de şabloane, este eficient și săgețile își ating mai toate ținta”.
Scenariul iniţial semnat de Paul Everac se numea „Castele de nisip”, dar după modificările făcute de regizor, Everac a pretins că nu-şi mai recunoaşte opera, numele lui nu a fost înscris pe genericul filmului, el aflându-se în conflict public cu realizatorii. În versiunea finală s-a folosit un comentariu semnat de dramaturgul Teodor Mazilu şi rostit în voce off de către Toma Caragiu care explică acţiunile paralele ale filmului.
Acţiunea ne prezintă aventurile din 1968 ale realizării – de la aprobarea scenariului şi până la final – a unui film românesc despre viaţa de pe litoralul românesc de la afaceri de tot felul ale unora şi până la încercare altora de a se distra în decorul natural de la Marea Neagră. E un punct sigur de atracţie pentru o multitudine de personaje, în general pierde-vară sau potolgari, urmăriţi de vigilenţii reprezentanţi ai miliţiei române.
Toma Caragiu este responsabilul restaurantului, programat de acesta să găzduiască gratuit o întrunire de afaceri între superiorul lui, directorul Apostu (
Gh.Dinică) care urmează să sosească din capitală şi fabricantul vest-german de peliculă Renner Brenner. Postul lui Apostu este vânat de colega lui Diaconu (
Violeta Andrei, care mai interpreteaza cu aplomb şi rolul secretarei de platou) care încearcă să-i fure afacerea. Mecanicul neamţ Dieter (
Ovidiu Schumacher) este confundat cu fabricantul Renner și invitat la banchetul organizat pentru Apostu. Invitaţii mănâncă și beau în contul statului. Afacerea se încheie cu tovarăşa Diaconu, iar directorul Apostu este schimbat din funcție şi obligat să se întoarcă la Bucureşti cu trenul. În acest timp, soţia lui (
Flavia Buref) îşi trăieşte liberă „viaţa”, iar afacerile din restaurant se încheie prost atunci când se pune problema decontării cheltuielilor.
Doi bişniţari (unul e
Jean Constantin) fură diverse bunuri şi, dându-se drept străini, caută sa le vândă pe sub mână ca fiind străine, un escroc sentimental (fotbalistul Alexandru Boc) se prezintă ca englez, Gicu (interpretat de un zugrav) îi fură o brăţară fără valoare unei coafeze suedeze, sedusă în acest scop. E închis, dar când să fie eliberat preferă să se întoarcă în închisoare în locul braţelor suedezei care îl aştepta afară. Vânzătoarea Stela (Angela Stoenescu) care visa să devină cântăreață, este părăsită de prietenul ei, zidarul Mocanu.
Singurele figuri mai alese sunt câteva femei. Tânăra actriţă Lucia (
Aimée Iacobescu, în plină ascensiune) visează pe plajă la un amor intelectual şi în cele din urmă îl găseşte alături de salvamarul-procuror Mihai (Mihai Cafriţa). Cât despre cele cele două văduve mai mature (
Gina Patrichi şi Angela Chiuaru), considerate „uşuratice” de prezentatorii filmului, am putea spune că ele sunt mai degreabă bovarice, adică vor şi ele să se bucure de celebra atmosferă tinerească pe care o presupunea vacanţa la mare: autostopul, găzduirea gratuită la prieteni (care în cazul lor nu este atât de gratuită cum era între tineri şi studenţi) chiar dacă târăsc după ele geamantane, poartă pantofi cu toc şi pălării demodate. Verosimil, dacă avem în vedere că anul în care ni se propune desfăşurarea acţiunii este 1968, an de glorie al hipioţilor şi mişcărilor studenţeşti de protest, nu doar al intervenţiei sovietice din Cehoslovacia.
Spontaneitatea şi un firesc al filmărilor, gen „cine-verite”, care surprinde viaţa în varietatea şi imprevizibilul ei, inclusiv finalurile deschise, chiar dacă unele aparţin unor zone periferice ale societăţii româneşti, au derutat publicul şi critica. Astăzi ele marchează puncte în favoarea filmului, mai ales în comparaţie cu modul în care aceleaşi zone sunt „valorificate” de media autohtonă, zi de zi, până la exasperare.
Final deschis…