Tânărul regizor
Florin Şerban a fost recompensat la Festivalul Internaţional de la Berlin 2010 pentru noi perspective în arta cinematografică şi, după ce veţi vedea filmul lui, veţi înţelege de ce a primit acest premiu.
Debutul în lungmetraj, cu o poveste dură, de penitenciar, e şlefuit cu migală şi străluceşte ca un diamant. Fără muzică, fără explicaţii inutile, iar acelea câteva care vin sunt concise, necesare, suficiente ca să înţelegem mersul poveştii. Felul aproape palpabil cum se acumulează tensiunea şi suspansul în scene văzute de nenumărate ori şi totuşi atipice. Camera din mână care tremură voit ca la serialele americane gen NYPD Blue. Detalii pe care camera (deci şi noi ca spectatori) stă fascinată mult timp. Mai multe personaje în cadru şi montări de câmp-contracâmp multiple care dau o dinamică specială a cadrelor. O oscilare filmări interior-filmări exterior, datorită cărora filmul e viu. Filmat strâns, cu dese prim-planuri. Tăceri luuuuuuungi, dar foarte interesante, livada în floare, cu vântul care foşneşte, toate la fel de frumoase ca în cele mai lirice filme ruseşti sau poloneze. Genul acela de comprimare a timpului, când o privire trebuie să cuprindă tot pentru totdeauna. O foarte atipică intrare şi ieşire din casa asediată pe geam! Cel mai energic sacrificiu din ultimii ani din cinema-ul românesc, căci toată furia eroului este numai din cauza iminentei posibile plecări a fratelui mai mic, târât în necunoscut de mama egoistă şi iresponsabilă (
Clara Vodă în cel mai bun rol al ei şi în cea mai electrică confruntare a filmului). Căci aici libertatea nu mai contează atunci când ţi-ai îndeplinit un vis.
Fratele român al lui
Cool Hand Luke are la fel de mult şarm şi tot atât de multă voinţă şi personalitate. Şi, chiar dacă dormitoarele româneşti sunt comune, dacă la sala de mese se ascultă manele, poliţiştii sunt burtoşi şi prinşi în poze perplexe, sala râde la multe din replici, chiar şi la cele cu miez dramatic, mult mai mult decât la oricare alt film american de gen.
Însă, pus în oglindă cu câştigătorul
Un profet, nu atât ca realizare tehnică, cât ca una de destin uman, filmul românesc iese în pierdere. Căci eroul de aici preferă să piardă totul pentru un capriciu, pentru un moment la o adică de orgoliu. Însă el nu ucide. Când o ia pe ea ostatică ţi-e frică că ar putea să deraieze, dar regizorul ştie până unde şi cum să apese pe acceleraţie.
Filmul stă pe umerii tineri ai lui George Piştereanu, cel care, cu puţin noroc, poate deveni mare, mare actor. Foarte înalt, cu o mimică foarte, foarte, foarte bună, mereu alta, în funcţie de persoana privită. Cele mai interesante priviri din cinema-ul românesc din ultimii ani. Concentrat, mereu calm şi serios, chiar când are ieşiri violente. În fiecare cadru convingător. În timida apropiere de Ea, ca şi în confruntarea care îi ia pe nepregătite pe toţi. Un nume de viitor, dacă are grijă de el şi nu se pierde.
Îmi doresc foarte mult să vorbesc şi despre
Ada Condeescu. Concentrată, cu ochi vii de şoricică curajoasă, place. E bună, nu zic, însă personajul feminin este destul de restricţionat. Sincer, ar fi putut să fie oricare altă actriţă.
Însă cu adevărat ceea ce contează este anturajul eroului, actori neprofesionişti pe care Florin Şerban i-a selectat chiar din penitenciare. Şansa aceasta enormă pentru ei, fair-play-ul cinestului care i-a tratat ca fiinţe umane, nu ca pe nişte numere, entuziasmul lor cu care s-au implicat trup şi suflet în proiect - şi sunt foarte buni! - e de admirat. Regizorul a mizat pe moacele lor speciale şi a câştigat pariul cu realul.
Finalul brusc şi frumos, cu genericul care curge pe imagini, cum nu am văzut de mult şi abia când se aprinde lumina şi începe maneaua de final (căci nu am avut până acum în niciun film din Noul Val!) este ca o lovitură de bici. Bravo!
