REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Nemuritorii”- cronică de film


     Genericul descrie un peisaj al dezolării; câmpii nesfârșite și parcă nelocuite; un calăreț le străbate fără să le vadă. Galopul calului său are ceva din impetuozitatea urmăririi unui destin. Un sentiment de disperare, dar și de mare nădejde se instaleaza chiar de la început. Așa începe filmul Nemuritorii și genericul împreună cu primele secvențe ne plasează într-un cadru care ne transmite senzația de «departe de acasă» a eroilor filmului. Pentru că suntem într-adevar undeva în Europa începutului de secol al XVII-lea, câmpii neprimitoare, burguri cu ulițe strâmte unde parcă la fiecare colț pândește o amenințare. Între zidurile grele, forfotă și neliniște. În această atmosferă începem să-i cunoaștem, să-i deslușim unul câte unul pe cei 13 cavaleri ai onoarei, ai jurământului ținut, a căror poveste — între istorie și legendar — ne-o propune în filmul său (după o idee ce i-a fost oferită de scriitorul Titus Popovici) regizorul Sergiu Nicolaescu.
     Realizatorul adoptă tonul când patetic, când fantast, când al unui realism concret pentru această poveste a unor cavaleri ajunși în zdrențe, dar nu fără onoare, această poveste a unor luptători care își țin jurământul trecând prin toate încercările fizice și morale, încercări care le pretind acte de barbăție, mereu alte suferințe, într-o peregrinare al cărei unic țel nu poate fi decât ajungerea pe meleagul natal.
     Cert, au existat — după dispariția tragică a lui Mihai Viteazul — oșteni ai acestuia care au avut de pribegit, departe, foarte departe de țară, au avut de suferit nețărmurit — din captivitate în captivitate, de pe un țărm pe altul, până să ajungă, atâția câți vor fi ajuns, înapoi acasă.
     La limita dintre istoric și hiperbolarea lui, filmul își propune cu succes să păstreze o vibrație legendară.
     Prin aceasta, prin sentimentul dorului de acasă pe care-l sugerează atât de stăruitor, aș spune că filmul depășește cadrul simplu al unui fapt de epocă, ca și pe acela al unui simplu film de acțiune, și face, în felul acesta, o trimitere insistentă spre noi, cei de azi, care urmărim filmul. El capătă un ecou sau poate chiar mai mult, o prezență, în atmosfera de astăzi atât de pătrunsă de vibrația iubirii de țară. În această perspectivă sunt privite și personajele filmului, manifestarea dorului de acasă fiind de altfel planul pe care evoluează toți cei 13 cavaleri ai disperării (cum ar mai putea fi, de altfel, numiți) Evident, dacă realizatorul ar fi dispus de un scenariu de o mai mare precizie în definirea, în portretizarea fiecăruia dintre cei 13 (ceea ce eventual ar fi oferit și terenul evitării unor stereotipii de acțiune, de întâmplări și de comportamente), unele cadre ale filmului ce par a avea doar funcția de a face legătura cu alte cadre (dar cadrul de legătură ne lasă senzația că durează mai mult decât cadrul pe care îl introduce și care este pivot) ar fi avut și ele o altă greutate în economia filmului. Dar prin aceste schițe de 13 personaje care răspund unui singur comandament psihic și moral — realizatorul impune — pentru că asta a vrut în primul rând — vibrația unei idei, a unui sentiment obsedant, face să se simtă dorul de casă al eroilor pe care-i conduce, prin întâmplări și îndelungi cavalcade, renunțând la nuanțări de caracter. Aceștia ne apar, cu câte o singură dimensiune caracterizantă, la unii mai vădită, la alții mai vagă. Astfel, la unul onoarea se asociază cu un devotament fără margini, dar și cu o înțelepciune de comandant de oaste care înțelege că onoarea și jurământul nu pot fi niște simple angajamente formale, că ele trebuie să aibă o cauză supremă. lon Besoiu demonstrează în acest rol, după o nepermis de lungă absență de pe ecran, virtuțile unui actor de mare inteligență scenică și de o imensă sinceritate a comunicării. De remarcat că este unul din rarii interpreți care, deși «de profesie» actor de teatru, aici, în acest rol, se dovedește a fi un excelent actor de film. Este probabil și unul din rolurile cele mai semnificative pe care lon Besoiu le-a realizat în film. La un altul din acești oșteni ai onoarei apare drept particularitate o anumită șiretenie cu ajutorul căreia se descurcă mai bine prin atât de complicatele situații prin care trece. Amza Pellea, căruia i-a revenit acest rol, face la rândul său o demonstrație de aptitudini seducătoare prin farmecul cu care pare că își improvizează amănunte semnificative pentru personajul său. Reținem, de asemenea, portretul dur, neînduplecat pe care Ilarion Ciobanu îl realizează în rolul unuia dintre acești 13 care dă, în primul rând, o luptă cu sine, o luptă în care sentimentul onoarei este urmărit de cel al unei răzbunări neînduplecate. Ilarion Ciobanu demonstrează o adevărată dexteritate a dozajului și o forță scenică care l-a impus demult ca unul din actorii noștri de frunte. Mai întâlnim un personaj, acesta cel mai tipic climatului legendar pe care și l-a ales narațiunea sau naratorul, cel al cavalerului cu un profund simț al onoarei, dotat cu o mare dibăcie în acțiune, dar la care apare și presentimentul tragic, acceptat cu toată luciditatea, presentimentul necesității jertfei de sine când altă cale de îndeplinire a datoriei ar părea că nu mai există. În acest personaj, pe care realizatorul Sergiu Nicolaescu l-a încredințat actorului Sergiu Nicolaescu, acesta, ca de obicei, beneficiind de dubla ipostază, este la nivelul la care-l întâlnim întotdeauna în propriile sale filme.
     Realizatorul Nemuritorilor a mai recurs pentru două personaje, din păcate prea episodice pentru posibilitățile actorilor respectivi, la colaborarea lui Gheorghe Dinică și Colea Răutu care, cum era de așteptat, punctează convingător (ar fi putut crea niște roluri de mult mai mare întindere dacă ar fi avut partitură) două figuri de tristă memorie din nu mai puțin trista istorie a acelui secol. Am încercat să schițăm unele particularitați ale «Nemuritorilor» lui Sergiu Nicolaescu. Nu însă ale tuturor pentru că, adevărat este, nu toți cei 13 au răgazul să-și divulge personalitatea sau o cât de sumară biografie. Doar 4 sau 5 personaje se distanțează iar restul, din păcate, se mulțumesc a rămâne într-o figurație, e drept, foarte activă. Dar există, pe de altă parte, în film, un personaj ciudat care — fără nicio intenție de reproș sau dimpotrivă de măgulire — ne trimite cu gândul la Brecht: femeia mută, interpretată cu atâta conținut dramatism de către Gina Patrichi. Ceea ce la o lectură de scenariu ar fi putut să pară nepotrivit, inadecvat unui story dominat de 13 bărbați prinși într-o acțiune atât de dinamică, se transformă în film, cu aportul evident, dacă nu chiar exclusiv, al interpretei, într-o prezență inedită. Gina Patrichi a știut să confere acestei prezențe fără replică expresia unei umanități care strigă din priviri și gesturi măsurate o durere nemăsurată, o imensă nedreptate ca și imensa ei participare la o cauză și o luptă cărora li se închină cu viața, cu sufletul, cu o înțelegere care până la urmă se poate dispensa de vorbe.
     Imaginea filmului (Alexandru David) este frumoasă prin atmosfera, prin sentimentul pe care-I sugerează. Ea nu este frumoasă în sine, calofilă și de fapt impersonală (cum se întâmpla atât de des, mai ales în astfel de filme). DecoruI (în cea mai mare măsură natural) este de fapt un cadru viu și el iar — lucru destul de rar în filmul nostru — costumul este parte din biografia personajelor, este dovada concretă a existenței și condiției lor de existență, este, aș spune, un costum care «trăiește». (Decoruri: Filip Dimitriu, Richard Schmidt, Sever Frențiu; costume: Hortensia Georgescu, Petre Veniamin).
     Filmul Nemuritorii povestește această legendă a cavalerilor onoarei, deznădejdii și cutezanței într-un spirit foarte alegru, punctând pe alocuri cu umor, pe alocuri cu duioșie, pe alocuri cu patetism povestea, până la urmă captivantă.
 
(Cinema nr. 12, decembrie 1974)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film nemuritorii, mircea alexandrescu, nemuritorii film, sergiu nicolaescu

Opinii: