REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Nelu” – cronică de film (3)


     Proza scriitorului Dumitru Radu Popescu reprezintă o tentație veche pentru regizorii noștri de film, începând cu Geo Saizescu, primul care i-a intuit valențele filmice și care l-a convins se debuteze ca scenarist și, cu o ex­cepție, scriitorul nu cred ce a avut motive să-și regrete experiențele cinematografice. De la Un surâs în plină vară, Balul de sâmbătă seara și Păcală de Geo Saizescu la Duios Anastasia trecea și Fructe de pădure de Ale­xandru Tatos sau Mireasa din tren de Lucian Bratu, întâlnirile lui cu filmul s-au dovedit la fel de fericite ca și întâlnirile filmului cu el. Și iată ce acum, un regizor din noua generație, Dorin Mircea Doroftei, este pus în situația de a folosi ca „bază de lansare” pentru primul său film un scenariu D.R.P. Gestul este în egală măsură firesc și curajos. Firesc pentru că un debutant are nevoie pentru prima sa „rostire” de o materie primă solida, sigură, bogată, incitantă. Curajos pentru că intrarea într-un univers atât de plin de trimiteri și deschideri spre alte universuri, derutant, în alcă­tuirea lui paradoxale de real și imaginar, de concret și inefabil, de viață și metaforizări surprinzătoare cum este cel al scriitorului D.R. Popescu, cere o putere anume de desci­frare a textelor și subtextelor lui. O citire în profunzime, posibile numai în prezența unor experiențe personale însemnate, nu doar artistice, ci și omenești. Dorin Mircea Doroftei pare că și-a făcut alegerea în deplină cunoștință a șanselor, dar și a pericolelor pe care le conține ea. Pericolul principal era ca regizorul să reușească doar o apropiere nu și o pătrundere în universul ales. Din fericire, lucrurile nu s-au întâmplat astfel. Nelu face să simtă „mâna scriitorului”, dar și lumea. De altfel, ambiția regizorului de a rămâne credincios acelei lumi îi traversează aproape ob­sesiv filmul. Dar tot ea îl apropie de un alt pericol, și anume, pericolul fidelității exce­sive. Paradoxal, acest pericol se arată mai mare, mai greu de înfruntat decât primul, pentru că la D.R.P. numai aparent un text — fie el și scenariu — este ușor de transpus în limbaj filmic. În fond, dificultățile de transpu­nere fiind imense chiar și pentru un cineast încercat.
     Aparent, deci, Nelu poate fi citit doar ca povestea simpla a unui băiat cu probleme de familie ce-i depășesc puterea de înțelegere. Un copil încă, confruntat cu complicațiile vie­ții unor maturi, întâmplător părinții lui, și care nu poate cuprinde cu mintea lui candidă ideea că „un tată poate fura”, „o mamă poate fura” și, cu atât mai puțin, ideea că tatăl care l-a crescut nu este tatăl lui, tatăl lui se întâm­plă să fie tocmai omul care a furat... Povestea unui copil pe care viața îl maturizează forțat Și „incadrat” astfel, Nelu oferea o materie ci­nematografică densă, suficient de incitantă, nu numai prin baza ei problematică. D.R. Po­pescu însă nu se putea opri la un subiect atât de linear. Scenariul lui — dacă este să soco­tim tot ce ține de epica unui film, dar și de sensurile ei colaterale, drept propunere sce­naristică și cred că este cazul — depășește spectaculos prima lectură. Speculativ, aso­ciativ, omul conexiunilor neașteptate, scena­ristul propune pentru această întâmplare a lecturii în cheie superioară. Nelu devine astfel un mic Hamlet care asistă, ca și „modelul său clasic, la uciderea, e drept doar morala a tatălui, la înlocuirea lui grabnică în viața mamei cu „celălalt”, încearcă să facă dreptate și își pedepsește mama necredincioasă, hotă­rând să rămână, în cele din urmă, lângă părin­tele care l-a crescut și nu lângă părinții adevărați. O asemenea lectură este, firește, posibilă. Regizorul și-a însușit-o cu mare plăcere și asupra ei a pus accentele dramatice ale filmului său. Posibilă, dar nu obligatorie în sensul că, și în afara ei, filmul își păstrează conturul, înțelesurile grave și pecetea autori­lor. După părerea mea, acea pecete apare mai puternică și se dovedește mai prețioase în interiorul poveștii simple și a meandrelor ei. În acea lume ciudată și ciudat de reală, din care se trag toate filmele făcute după scenariile sau scrierile lui D.R. Popescu. Lu­mea oamenilor obișnuiți; realitatea lor mai puternică, mai fascinantă decât orice ficțiune. Bogată, vie, colorată, lumea asta cea de toate zilele, cu personajele ei (o responsabilă de cofetărie, un grăjdar de cal de curse, un me­canic auto, vânzătoare, milițieni, copii cres­cuți la Casa copilului, procurori, învățători, muzicieni, medici etc.), cu dramele și bucuriile ei, cu proza, dar și cu poezia ei, reprezintă punctul de atracție al filmului și calea de acc­es către spectatorul și el de toate zilele. Re­gizorul o reconstruiește cinematografic cu pricepere și inteligență (în vizualizarea ei are un aliat principal, în persoana operatorului Valentin Ducaru), dar nu cade în capcana pi­torescului conținut decât arar și pentru puțină vreme — vezi relația Veta (Melania Ursu) eu Vasile, vărul pădurar (Papil Panduru) în sec­vența din piață sau „cuplul chiulangiilor” in­terpretat de Oana Ștefănescu și Tudorel Filimon el încearcă, și chiar reușește, să se țină aproape de fantasticul ei. Acel joc pasio­nant dintre real și imaginar, între viață și re­prezentarea ei din vis, între viață și locul de-a viața nelipsit în scrierile D.R.P.-ului este ur­mărit cu mare grijă și materializat în câteva secvențe ce se impun în egală măsură aten­ției și memoriei. Cum ar fi trecerea caleștii cu personajele costumate pe autostrada, întâlni­rea cu accidentul de mașini, întâlnire între două lumi; numărul crown-ului (Mihai Mălaimare) cu „oul de piatră” repetarea acelui nu­măr în închipuirea lui Nelu la nunta mamei; lacul imaginar pe care el vede plutind vălul de mireasă al mamei; căutarea băiatului prin pădurea bântuită de petrecăreți.
     Ca formulă cinematografică, Nelu apare puțin derutant. El începe în buna tradiție a filmului realist, alunecă pe un făgaș polițist, prin ancheta propriu-zisă, dar și prin ancheta personală pe care o duce puștiul pornit în căutarea adevărului despre nevinovăția tatălui, își găsește nota realist-fantastică, pentru ca să parcurgă drumul înapoi spre formula realistă în care se și încheie. Uneori drumu­rile se întâlnesc și devin unui singur, alteori doar se întretaie. Nu cred să fie vorba de o nehotărâre a regizorului, munca sa la film do­vedește o anume maturitate profesională, nu doar înzestrare artistică, ci de acea fidelitate în exces față de propunerea scenaristică și aici, da, regizorul a căzut în capcană, pentru că scrierile lui D.R. Popescu atrag și prin această permanentă „schimbare la față” oare ce oferă, tentantă, la tot pasul, dar care, cu greu își poate găsi corespondentul cinematografic, fără riscul pierderii unității stilistice. Dincolo de prea stufoasa lui structură și „accidentele" de parcurs, dincolo de toate conexiunile și asociațiile posibile, Nelu reușește să se comunice spectatorului, să impresioneze, mai cu seamă prin destinul lui Nelu. Și aici instinctul regizoral a funcțional fără greș distribuind într-un personaj care, practic, „duce în spate” tot filmul, Nelu, pe Mihai Bră­tilă. Fostul copil minune de la Cântec în zori a devenit între timp un foarte tânăr actor de film, capabil să descifreze o partitură și să o interpreteze fără greș, ca orice actor înzes­trat. Privirea, mișcarea, relația celelalte personaje, nuanțările de ton și de mimică, toate vorbesc de un talent actoricesc puțin obișnuit. Scenele în doi, mai cu seama — cu tatăl (Florin Zamfirescu), cu mama (Tora Va­silescu) cu celălalt Nelu, milițianul (Radu Duda), cu tatăl adevărat (Virgil Andriescu), cu doctorul (Mihai Cafrița) sau cu mama Veta (Melania Ursu) sunt tot atâtea mini-reci­taluri actoricești susținute în parte de actorii consacrați și de partenerul lor de 15 ani.
     Filonul emoțional, în care se amestecă benefică și muzica lui Dan Ștefănică, rămâne în cele din urmă bunul principal al acestui film foarte ambițios. Iar el se trage, cu sau fără voia autorilor, din acea poveste simplă a unui băiat, aproape copil, supus unei maturizări pripite, prin forța împrejurărilor și incon­știența maturilor. Ca regizorul a dorit mai mult, ca nu întotdeauna a și reușit să împli­nească ceea ce a dorit, se vede. Dar când să îndrăznească un regizor să vrea mai mult de­cât îl duc puterile dacă nu la debut, atunci când încă, de fapt, nu-și cunoaște puterile, oricum, unui debut „cuminte”, etichetabil ori­când drept promițător, este de preferat unui mai nărăvaș. Unei împliniri totale întru bana­litate, o împlinire parțială întru căutarea unui drum propriu. Conștient sau nu Dorin Mir­cea Doroftei, a ales varianta a doua, și bine a făcut. Un debut nu trebuie să fie doar promițător, ei trebuie să propună ceva, o imagine, fie și difuză. Să fie incitant, provocator, se trezească interesul pentru acel „mai departe” al fiecărui debutant. Este exact ce reușește Dorin Mircea Doroftei prin filmul său.
(Cinema nr. 10, octombrie 1988)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dorin mircea doroftei, dumitru radu popescu, eva sirbu, nelu film

Opinii: