„Nea Mărin miliardar” – cronică de film

     Aimez-vous Nea Mărin? Aceasta-i întrebarea. Dacă-l iubiţi, atunci ceea ce urmează e simplu şi delectant. Toată gama de anecdote format redus TV din repertoriul cu olteni al popularului Amza Pellea e transpusă în cinemascop cu vervă activă de o echipă tot atât de productivă în gaguri pe cât fusese cândva în împuşcături şi suspansuri.
     Vă place Sergiu Nicolaescu? Atunci îl veţi regăsi cu încântare, dar nu în postura sa de interpret, ci de dirijor al inter­preţilor, în genere bine serviţi de text şi imagine. Ceea ce nu prea întâlneşti la tot pasul în comedia made in Buftea, s-o recu­noaştem.
     lubiti farsa cu tot ce include ea, de la calamburul lejer la echivocul prea gros, tip Clochemerle naturalizat cu vână, pentru că la urma-urmelor n-avem şi noi edificiile noastre cu destinaţii urgente?.
    Sau poate preferaţi parodia lucrată senin, la vedere, cu trimiteri uşor de recunoscut dar cu efect sigur şi pentru cel ce nu sesi­zează adresa la Columbo ori citatul din Sennett — omagiu amical al proaspeţilor profesionişti ai hazului pentru cei mai vechi în branşă. Profesionişti — iată cuvân­tul cred eu meritat de echipa care-şi des­coperă prin ambiţia regizorului-animator şi vocaţia comediei după ce se specializase în policier-ul negru ori în epopeea cu tir istoric.
     Nea Mărin..., superproducţie naţională, e dovada că orice, până şi hazul dezinvolt se învaţă cu hărnicie, cu tenacitate, la început chiar copiind modele, ca pictorii până-şi fac mâna, pentru că, în definitiv, ni­meni nu s-a născut cu aparatul pe trepied şi cu replica spirituală pe buze. Nu ştiţi dacă ideea cu ţăranul din Băileşti luat drept miliardarul din San Francisco îi aparţine lui Amza Pellea sau şi celor care sem­nează alături de el: Vintilă Corbul şi Eugen Burada. Cert e că rezultatul un - cocteil amuzant, pentru diverse gusturi, destin­de frunţile cele mai încordate, qui-pro-quo-ul funcţionează cu spor, declanşind pe­ripeţii în lanţ, şi chiar atunci când multe acţiuni îşi pierd prin repetare efectul co­mic (valizele încurcate tot timpul ori că­derile permanente în acelaşi lift de spălă­torie) răsar noi mecanisme care asigură umorul. Dintre ele: conferinţa de presă a presupusului miliardar asaltat de co­horta de reporteri şi răspunsurile lui e­chivoce; travesti-urile bandiţilor pe va­rianta «dama cu camelii», ca şi reanima­rea spioanei seducătoare seduse fără voia lui de către Nea Mărin, după sistemul «buşon la buşon». Situaţii cunoscute din mai toate comediile burleşti, dar căpătând un iz de originalitate prin acest personaj autohton, investit cu seninătate şi nonşalanţă ca o pavăză împotriva oricăror inci­dente. Amuzant e mai ales începutul fil­mului: acomodarea ţăranului la confortul sporit al apartamentului din Vega şi nonşa­lanţa lui în situaţiile cele mai extravagante. O jovialitate şi o replică de bun simţ a omu­lui din popor reacţionând la diversele ano­malii întâlnite: figuri tot una şi unul de şopişti ori bişniţari, de gangsteri cu loviturile lor de judo făcuţi knock-out de o directă oltenească. Reacţia lui Nea Mărin e pe cât de spontană pe atât de firească —iată că există şi un firesc al comicului chiar în situaţiile cele mai absurde. El repară televizorul din mers, cu o lovitură zdravănă, se culcă pe cojoc ca să nu deranjeze somptuosul aş­ternut, dar îI calcă vârtos când dă să prindă o muscă; îşi consumă modest prânzul din traistă, trăgând cu ochiul la opulenţa micului dejun de pe servantă. Amza Pellea, fin cu­noscător al psihologiei ţăranului, a trecut cu o uşurinţă pe care ţi-o dă inteligenţa dar mai ales talentul, de la comicul verbal al monologurilor lui Nea Mărin la refacerea relaţiitor sale noi mult complicate, desi­gur, în condiţiile extravagante în care e adus băileşteanul, în premieră mondială pe litoral. Realismul interpretării asigură personajului un farmec şi o logică de com­portament cu totul inedite în contextul co­mediei autohtone (şi nu numai) — comedie care practică de obicei absurdul, dar pe cel involuntar nu ca ambiţie estetică. Uneori «mirările» lui Nea Mărin au un aer vetust în comparaţie cu ce sunt şi ştiu astăzi oamenii satului modernizat. Elemente de recuzită comică de care se abuzează, ca prazul şi paporniţa, dar mai ales o anume concepţie vulgar-caricaturală asupra mâniei consoar­tei Veta, rătăcită în Sodoma şi Gomora barului, afundă comedia într-un moment penibil, cu un umor gros şi păgubitor. În ansamblu însă, bătaia cu frişcă e rezolvată cu haz de către un Nea Mărin plin de calm în atmosfera de delirum tremens colectiv. La reuşita ei participă din plin şi filmarea nervoasă a lui Nicolae Girardi — încercat cu succes în toate genurile din unghiuri ce scot în evidenţă zăpăceala generală dar şi detaliul sugestiv (travesti-urile lui Jean Constantin şi ale boys-ilor din bandă, prazul folosit de Gil Dobrică în chip de microfon, valiza cu milionul sustrasă discret de sub torta apetisantă de către uitucul Columbo care a scăpat din vedere să se prezinte). Secvenţa e susţinută şi de montajul Gabrielei Nasta — montaj realizat cu un remarcabil simţ al dinamicii comediei (vezi urmăririle cu motocicletele, unde îşi dau din plin concursul şi cascadorii — celebrii cascadori ai lui Sergiu Nicolaescu, şi figuraţia aleasă pe sprânceană în funcţie de o tipologie activă, expresiv-comică). O notă aparte pentru concepţia sonoră a filmului ce include un agreabil aranjament muzical, semnat de Ileana Popovici şi o coloană de sunete (inginer Anuşavan Salamanian şi inginer Andrei Papp) atent prelucrate în vederea gagului comic, a efectului sonor aproape ignorat în filmele noastre (cu rare excepţii, printre care Gopo care colaborează din plin cu inventivul Dan lonescu). Costumele Doinei Levinţa au extravaganţa cerută de comicul burlesc, dar păstrează (până şi în travesti-uri de obicei groteşti în alte pelicule) o notă de bun gust, de rafinament, rara avis în prestarea locală a genului. Mi-a plăcut mai ales ţinuta de cowboy stilat a lui Mister Juvete, ca şi şalvarii străvezii, numai buni pentru «răpirea din serai» a fetei miliardarului.
     Pe fază comică, mai tot timpul, actorii de prim-plan dar şi cei de fundal. Alături de Amza Pellea, cu inepuizabila sa vervă pe post de Nea Mărin şi cu impecabila sa morgă în varianta miliardarului, se remarcă creaţia realizată de Sebastian Papaiani numai din câteva replici şi situaţii hazlii. Inventivitate, eleganţă comică (iată dar că există şi aşa ceva chiar şi în perimetrul burlescului băştinaş) asigură talentatul interpret lui Gogu al său, proaspăt citadinizat, dar cu sufletul rămas acasă, în Băileşti.
     Când rosteşte el în falset patetic «L-au furat pe neica!» şi-şi mobilizează întru salvarea lui toată colonia de olteni din Babel-Palace, Papaiani stârneşte aplauze la scenă deschisă. Ca şi Stela Popescu cu replica ei insinuantă «brută mică» spusă la modul cel mai provocator cu putinţă. Spirituală, Vasilica Tastaman, sprinţară şoptistă în căutare de italieni, cu ultimul tip de «machina»; Jean Constantin — şef de bandă, rivalul lui Mihăilescu-Brăila la servieta-diplomat a miliardarului; Ştefan Bănică şi compania savurând paşnic nişte pistoale de şocolată în aşteptarea marelului caft din scena finală; Adina Popescu — o ingenuă cameristă ce face cu ochiul dintr-un tic nervos, Colea Răutu maître d'hotel scorţos cu personalul şi jovial cu străinii, şi încă mulţi ce asigură vioiciune şi culoare (uneori prea multă culoare, dar în mohoreala generală a comediei româneşti, să te mai plângi de culoare ar fi un răsfăţ) acestui Nea Mărin simpatic şi popular.