REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Năpasta” - cronică de film


     Alexa Visarion spunea că în Năpasta, el vede o reîntoarcere la acea „ananke” a tragediei antice. Ideea că nedreptatea nu poate rămâne nepedepsită, că această pedeapsă poate fi o altă nedreptate, identică și contrară. Această dialectică ananke lucrează adânc şi dârz. Anca, personajul poveştii, lucrează aproape zece, ani ca să facă, până la urmă, pe odiosul ei bărbat, Dragomir, să mărturisească, puţin câte puțin, că îl omorâse pe Dumitru, primul soţ al Ancăi. În filmul Înainte de tăcere, Alexa Visarion ecranizase tot ce nu era caricatural în poveştile lui Caragiale, elemente insolite, fantastice, morbide, rocamboleşti. Dimpotrivă, în „Năpasta”, nimic morbid, nimic fantastic. Crima, răzbunarea, furia justițiară, toate acestea sunt desigur tragice, dar nu senzaţionale sau perverse. Edgar Papu a putut cu dreptate scrie despre „Năpasta” că „alături de teatrul lui Tolstoi și al lui Strindberg, această dramă a lui Caragiale se numără printre primele din ceea ce avea să fie creația scenică de avangardă. Fixarea intensă a demoniei interioare, subînţelesurile abisale din om se află cu anticipaţie în „Năpasta”. În tot cazul, pe la 1890, nici teatrul francez, cu toată noutatea lui Maeterlinck și a lui Claudel, nici cel englez, cu toată vâlva lui Bernard Shaw, nu ajunseseră la acest stadiu”.
     Drama are două personaje active: Dragomir, ucigaşul, şi Anca, soţia celui ucis. Amândoi sunt egal de sinceri. Dragomir nu aşteaptă nouă ani până să-şi mărturisească crima, ci încă de la început, şi timp de nouă lungi ani, el nu face altceva zilnic decât să se căiască, să se pocăiască şi să se chinuiască în nopţi de coşmar şi zile întregi de agitaţie, cu mărturisiri imediat negate, apoi tot imediat reiterate. Filmul lui Alexa Visarion subliniază aceste brutale şi neîntrerupte convulsiuni ale lui Dragomir, zgomotoase şi constant incoerente. Asta contrastează cu stilul celuilalt personaj, Anca. Ea nu se agită niciodată. Aşteaptă ani de-a rândul. Și ţine, cu voce calmă, isonul frazelor, explozive ale lui Dragomir. Contrastul între aceste două ritmuri este de două ori artistic, fiindcă e dubla oglindă a două suflete duşmane. Felul cum interpreta, Dorina Lazăr face, prin, glas, să sune această calmă tensiune este de o mare măiestrie. Vorbele ei curg încet înfrumuseţând trăsăturile feţei. Acest paroxism reţinut, această tensiune care are în spatele ei ani de egală încordare, acest fel de a grăi şi privi este o originală performanţă, care nu ia nimic din valoarea celeilalte, adică din agitaţia brutală, zgomotoasă, bătăioasă, lacomă şi dezordonată a lui Dragomir (interpret: Corneliu Dumitraș).
     În personajul Ancăi importantă este așteptarea dârză şi infinită. Anca e urmaşa (zice Zoe Dumitrescu Buşulenga) a Victoriei din „Baltagul”. „Nu ne mai aflăm între Vete şi Zițe, între Venturieni şi Dandanachi.  Acum eroii se numesc cu o gravă simplitate: Anca, Ion, Dragomir, Gheorghe. Nu mai asistăm la adultere și aranjamente. Anca, de ani de zile, nu mai trăia pentru sine, ci pentru împlinirea dreptăţii. Anca e remarcabil construită psihologic şi social.”
     Autorul filmului, regizorul şi scenaristul Alexa Visarion, a înţeles tot atât de bine pe cel de al treilea personaj, pe Ion, nebunul fugit de la ocnă (interpret: Florin Zamfirescu). Acesta e tot atât de cinstit cu el însuşi ca şi ceilalți doi. El îşi priveşte nebunia, ca pe un fapt, ştie din ce se compune această nebunie, şi vorbeşte de ea ca despre un obiect cu însuşiri inalterabile. A se întoarce la ocnă, asta el numeşte a „merge acasă”. Injuştiţia care i se face, torturile la care fusese supus, toate fac parte din nebunia lui, pe care o judecă obiectiv. Societatea îl pricopsise cu această nebunie şi cu douăzeci de ani puşcărie, iar personajul său reprezintă culminaţia asupririi şi a persecuţiei. Cum spuneam, cazul lui Ion reprezintă o culminație. Stăpânul îi ia robului pământul, casa, lucrurile din casă, nevasta, vaca, fata. În cazul lui Ion mai ia ceva. Ceva mai teribil decât toate. Îi ia mințile!
     Este absurd (fiindcă e unică) a spune că „Năpasta” e cea mai importantă operă a lui Caragiale. Dar se poate spune că are un caracter pe care celelalte nu îl au. Năpasta nu este numai răzbunarea Ancăi, ci răzbunarea lui Caragiale însuşi, răzbunarea contra lumii de moftangii care îl făcea aşa de tare să sufere. „Năpasta” e lumea de oameni serioşi pe care o stima Caragiale. Dragomir era criminal, Ion era nebun; dar amândoi îşi trăiau serios, cinstit personajul. Ei erau ceea ce Caragiale iubise cel mai mult, erau autentici. Ne pare bine că noul film a fost la înălţimea acestui „testament” al marelui nostru scriitor.
 
(România literară nr. 50, 9 decembrie 1982)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexa visarion, cronica de film, d.i. suchianu, i.l.caragiale, napasta film

Opinii: