Primul lungmetraj al lui
Igor Cobileanski e bazat pe un vechi scenariu de
Corneliu Porumboiu – cel cu care Porumboiu a intenţionat, în 2005, să debuteze, pentru a-l abandona apoi în favoarea mai originalului
A fost sau n-a fost?. La limita de jos a cerului e ceea ce în engleză se cheamă a
coming-of-age story – o poveste despre o experienţă decisivă în formarea unui tânăr. Cobileanski a adaptat-o uşor pentru a o transplanta în Republica Moldova, dar rezultatul transplantului nu e un supliment considerabil de personalitate regională –
coming-of-age-ul de aici este, în ansamblu, destul de generic. Un băiat de 19 ani (Igor Babiac) trăieşte o existenţă fără orizont, într-un orăşel fără nume. Legea paternă (reprezentată de un poliţist local) trage de el într-o direcţie (rugat de mama băiatului, poliţistul îl angajează la o cantină), în timp ce legea interlopă (a traficanţilor de droguri cu care s-a înhăitat) trage de el în partea cealaltă. Aspiraţia spre evadare e simbolizată, nu tocmai subtil, de un aparat de zbor, niciodată funcţional, pe care protagonistul îl tot construieşte împreună cu un prieten (Sergiu Voloc), din bucăţi în parte obţinute de la interlopi, în parte cumpărate pe sub mână de la o decrepită întreprindere locală, în parte furate de te miri unde – dintr-o maşină, dintr-un spital. Treptat, firele rutinei zilnice a personajului devin fire de intrigă: îndrăgostit în taină de o fată mai matură (Ela Ionescu) – al cărei iubit, membru al reţelei de traficanţi, a fost arestat recent –, tânărul declanşează un război din umbră împotriva unui nou rival – care e chiar poliţistul, figura paternă (Igor Caras-Romanov). Filmul nu e nici mai bun, nici mai rău decât multe alte filme din acelaşi gen – se fac destule, în fiecare an, în toate colţurile lumii, iar cele competente au, în mare, farmece similare celor de-aici: combinaţia de omorâre melancolică a timpului şi infracţionalitate practicată ca o activitate nechestionabil naturală; farsa burlescoidă a delincvenţei mărunte; farsa caldă a amorului fără şanse, dar cu „strategie“. La final, aceasta din urmă lasă deoparte orice scrupul: râsul îngheaţă în timp ce băiatul se transformă, dintr-un Oedip
light, într-un Cain – dacă nu într-un Iuda –
hard. Directorul de imagine este unul de elită – Oleg Mutu: eclerajul nocturn e subtil, în timp ce ziua înseamnă
grisaille noiembrist, cu ocazionale pete frapante de culoare – de la nişte portocale, de pildă.
