REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



N-are rost să-i diminuăm meritele


     Atmosfera. Ceea ce impresionează în chip deosebit în filmul Vremea zăpezilor este capacitatea autorilor de a reconstitui atmosfera vieţii ţărăneşti din Câmpia Dunării. Sunt fructificate în acest sens toate resursele pe care le oferea ambianţa naturală şi umană — peisaj, vestimentaţie, vorbire şi comportări caracteristice — dar fără abuz, fără a se aluneca, adică în etnografie curată. Încă de la primele imagini suntem transportaţi în intimitatea unui stil de existenţă care-şi dezvăluie, treptat, elementele specifice: este lumea patetică a Bărăganului istratian, un spaţiu moral atât de prielnic dezlănţuirilor tumultuoase de energii, ciocnirilor spectaculoase şi ireductibile, alternărilor fulgerătoare de sentimente şi atitudini morale — de la duioşie la ură, de la umorul comprehensiv la sarcasm, un joc permanent al pasiunilor contrarii care atrage, de regulă, sub raport artistic, o viziune romantică. Filmul se menţine totuşi în marginile unei tratări austere, cu toată fabulaţia sa bogată, mizând pe factorul surpriză. Nu e un film psihologic, dar nici unul de epică pură, elementul cel mai convingător rămânând atmosfera, cum spuneam şi mai sus. Momentele din existenţa cotidiană a satului, scenele de muncă sau de petrecere comună (balul sătesc), convorbirile între ţărani la cârciumă sau pe uliţă amintind cutare episoade din povestirile lui Fănuş Neagu sau Nicolae Velea, amândoi excelenţi evocatori ai universului ţărănesc, configurează o privelişte plină de savoare şi dinamism.
     Regia: viziune onestă. Cât priveşte scenariul, el conţinea, cred, destule premise pentru un film puternic, deşi am sentimentul că, în literatura lor, şi Fănuş Neagu, şi Velea, o temă asemănătoare ar fi atacat-o dintr-un unghi mai îndrăzneţ. Mobilul conflictului e cam mărunt (iarăşi un incident zootehnic!) şi ceea ce lipseşte filmului este reliefarea unei idei mai înalte cu privire la existenţă. Toată agitaţia eroilor, conflictul social şi cel erotic puteau fi săltate din condiţia lor limitată printr-o metaforă cinematografică de anvergură, dar aici imputările nu se mai adresează atât scenariştilor, cât regiei. Gh. Naghi ştie să povestească, e un interpret onest al scenariului pe care nu-I trădează, dar nici nu-I supune viziunii creatoare.
     Regia inspirată in alegerea echipei actoriceşti. Cu unele excepţii, ea a adus atât în rolurile principale, cât şi în cele episodice, o contribuţie remarcabilă la realizarea filmului. Am reţinut jocul expresiv, interiorizat al Monicăi Ghiuţă, în care se ghiceşte o actriţă de dramă cu mari resurse. Ştefan Mihăilescu-Brăila îşi impune personalitatea de la prima secvenţă în care apare şi nu mă pot opri să nu regret că acest admirabil actor nu a beneficiat încă, în film, de roluri în măsură să valorifice mai nuanţat talentul său atât de original. Se observă deja o stereotipie a eroilor pe care este chemat să-i interpreteze. Cele câteva scurte treceri prin faţa obiectivului ale Vasilicăi Tastaman sau ale Dragăi Olteanu se reţin prin mişcările sigure, degajate, prin replicile fireşti, adecvate jocului cinematografic. Mai ingrată a fost misiunea protagoniştilor principali, Ilarion Ciobanu şi Toma Caragiu — ambii actori de mare vervă — dar stânjeniţi parcă de roluri: primul parcă puţin obosit de a întruchipa în fiecare peliculă o altă variantă a aceluiaşi personaj, al doilea, incomodat de o ipostază actoricească cam improprie, cred, stilului său.
     În ansamblu însă, echipei de actori (ei i se alătură operatorul Nicu Stan, autorul unor inspirate filmări de exterioare) îi revin merite substanţiale în reuşita acestui nou film românesc ale cărui merite reale nu are rost să fie diminuate.
 
(Cinema nr. 10, octombrie 1966)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, georgeta dimisianu, gheorghe naghi, vremea zapezilor film

Opinii: