Mărturisesc că nu mi-a fost ușor sa scriu despre recenta premieră a Casei de filme unu,
Muzica e viața mea.
Nu știam de unde să încep, de la ce capăt să înnod firul. Cu mintea doldora de refrene! — un ritm săltăreț de cha-cha, puțin foxtrot, tactul charlestonului, soarele și mierea unei canțonete celebre ca „O sole mio”, îndemnurile hazlii din cântecele de voie bună, lacrima nostalgicei romanțe, nonșalanța spumoasă a șansonetei — aveam brusc impresia ca "gata, am găsit”, pot să încep desfășurarea pledoariei pentru muzica ușoară (bună), dar mă opream cuprinsă de sentimentul celui care din prea plin sufletesc nu izbutește să fie decât timid, dorindu-se elocvent și detașat. Îmi inventam o scuză, gândind că, din punct de vedere pur muzical, „de vină” ar fi generația din care fac parte, generația palpitând sonor la alte ritmuri, incluzând rezistența obligatorie la asaltul decibelilor, dar, o idee încăpățânată începea să mă domine. Există un „ce” anume, o strună a sensibilității maxime, vibrând pentru fiecare, indiferent de vârstă, sex, preocupări, căci homo sum et nehil... Protagonistul filmului
Muzica e viața mea, Gică Petrescu obținuse performanța senzațională de a înainta cu o aceeași putere toate promoțiile care s-au perindat în ultima jumătate de secol...
O cortine strălucitoare își mișcă unduitoare falduri, o alta se ridică, dezvăluind privirilor spațiul iluziilor și al visului, scena. Lumini, efecte speciale, orchestre, corp de balet, duete de un comic savuros, afișe, amintiri, recuzita, definind lumea spectacolului de revistă. Mânuite cu maximă abilitate de regizor, toate aceste elemente, împletite cu înregistrările radio-TV (atâtea câte au fost și, din păcate, prea puține) și câteva reveniri în decorul selenar al familiarei „Căsuța noastră, cuibușor de nebunii...” nu resping trecutul, ci doar îl transferă într-un tonic prezent continuu.
Într-un film dedicat vieții unui interpret se strecoară, încă din faza scenariu-decupaj regizoral, un aer de ferească melancolie. N-a fost să fie cazul
Muzica... Regizorul scenarist
Iulian Mihu, creator apreciat, dar și contestat, și-a demonstrat cu deosebire apetența pentru scenariile structurate astfel încât să-i permită realizarea unor eseuri filosofice despre viața și moarte
Lumina palidă a durerii,
Surorile,
Procesul alb sau acel pisc pe care filmul românesc a urcat brusc,
Felix și Otilia stau mărturie.
Un film ca
Muzica e viața mea ar părea cea mai neașteptate opțiune, dar, cum arta înglobează și o bună doză de neprevăzut, nu văd de ce, un cineast de valoarea și autenticitatea lui Iulian Mihu ar face excepție.
Deci, revenind... sunt convinsă, că regizorul a scormonit cu minuțiozitate toate mărturiile păstrate în timp, semne ale unei cariere interpretative excepționale, ca mai apoi să le cearnă cu grijă, păstrând doar câteva „mostre, pentru uzul celor care nu se pot rupe de tradiționala schemă a filmului biografic, deschizând câmp liber pentru ampla-i demonstrație; Gică Petrescu, contemporanul nostru, în topul preferințelor din totdeauna dar, mai ales, de astăzi. Un film pentru sufletele spectatorilor mereu admirativi, egali recunoscători interpretului de muzică ușoară Gică Petrescu pentru nenumăratele daruri muzicale pe care le împarte cu atâta generozitate. Un interpret, un om care a descoperit în muzică elixirul tinereții fără bătrânețe.
Acest mare și prețuit artist își demonstrează vocația cu căldură și lipsă de prejudecată atunci când traversează imperturbabil mode, stiluri... rămânând înainte de tot și de toate un om-spectacol. Un film construit fără contraste de atmosfere, căci, amănunt semnificativ, imaginea și sunetul par plămădite pentru a sluji acea unică clipă: înregistrarea pe peliculă, păstrând în permanent haloul freamătul sălii, explozia aplauzelor. Un flux magnetic, o participare simpatetică, stimulând verva cântărețului, când „ce vârstă are maestrul?” se întreabă mucălit în film și răspunsul vine ca un hohot destins: N-are! Maestrul adevărat n-are vârstă!
Cred că „pofta de cinema” de care suferă Iulian Mihu nu I-a trădat nici de data aceasta, iar filmul, de o simplitate emoțională, este ca un zâmbet de recunoștință adresat de cea de-a șaptea arta unui foarte iubit cântăreț în numele tuturor spectatorilor. Pentru că Gică Petrescu a simțit mereu că „viața nu va fi niciodată destulă ca să-mi stingă setea de a trăi, prin muzică și pentru muzică”.
