REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Muzica e viața mea” – cronică de film


     Spre deosebire de marele public, care l-a cam ocolit, critica zisă „de întâmpinare” a primit cu vivace complezență modesta însăilare cinematografică difuzată sub titlul-confesiune Muzica e viața mea... Atitudine, din partea „criticii”, perfect explicabilă — prin prezența, pe generic, a două nume: reputatul Iulian Mihu (scenarist și regizor) și popularul Gică Petrescu (deopotrivă personaj și interpret principal într-un „film de montaj” ce-și propune să ofere o imagine de ansamblu a carierei unuia dintre cei mai îndrăgiți interpreți de muzică ușoară din țara noastră).
     Despre Iulian Mihu, novator al limbajului filmic în cinematografia românească a anilor '60, s-a spus (aproape) totul: și „de bine”, și „de rău” — după cum a fost cazul; iar cineastul, într-o derutantă (și până la urmă, definitorie) „inconsecvență”, n-a ezitat să ofere prilejuri, pe deplin întemeiate, și pentru unele, și pentru celelalte din vorbele care s-au zis despre el.
     În ceea ce-l privește pe Gică Petrescu, lucrurile sunt de asemenea limpezi: exercitându-și înzestrarea artistică într-un domeniu asimilat de regulă cu tinerețea, popularul interpret a reușit performanța de-a se menține „în top”. Dar nu „depozitul de ani” contează aici, ci persistența în tinerețe: înțeleasă ca stare, și nu ca vârstă. De aici, acea longevitate artistică al cărei „secret” Gică Petrescu (și cei ce-l cunosc îndeaproape) îl explică prin dragostea constantă (și necondiționată) pentru muzică, prin exemplara probitate profesională, prin ușurința (rod al unei munci neîntrerupte) cu care cântărețul a abordat toate „speciile” acestui gen dificil (de la romanță și cântec de pahar la rock).
     Dintr-o suită de „Însemnări despre arta cântului”, prin care Liviu Cîmpeanu își deschide interesanta carte intitulată „Elemente de estetică vocală” (Interferențe, București 1975), desprind câteva — care mi se par a explica cum nu se poate mai bine cariera unui cântăreț de talia lui Gică Petrescu: «Ca orice manifestare artistică adevarată, cântul (...) presupune condiția înzestrării naturale (...). Spre deosebire, însă, de „glasul” pe care natura l-a dăruit altor specii ale sale „cântătoare”, vocea omului este în mod esențial un produs al culturii, al condiției specifice care îl definește și îl diferențiază de regnul animal (...). Dacă trilurile privighetoarei și stridulația greierului sunt manifestări spontane ale instinctului lor natural, în schimb vocea omului se leagă inextricabil de condiția originară care a făcut din el o ființă capabilă de perfecționare indefinită: conștiinta libertății sale. (...). Magia produsă de vocea frumoasă ce se manifestă cu toată puterea unei libertăți naturale tăinuiește calculul riguros al îmbinării unei multitudini de reguli îndelung exersate care au luat forma unei a doua naturi. (...). La câte „artificii” trebuie să se apeleze pentru ca vocea să devină naturală!»
     Ei bine, Muzica e viața mea oferă prea puțin din ceea ce ar fi fost (posibil) de bănuit și (interesant) de știut despre cariera unui Gica Petrescu... E drept că, în realizarea filmului autorul, a avut de surmontat un dublu handicap: pe de-o parte, puținătatea (ca să nu zic inexistența) materialelor filmate cu Gică Petrescu (cinematografia nearătându-se, de-a lungul anilor, prea interesată de activitatea cântărețului); pe de alta, dificultatea transpunerii pe peliculă a secvențelor (din recitaluri, spectacole etc.) aflate în filmoteca televiziunii.
     Dar slăbiciunile filmului (între care extrema modestie intelectuală, ariditatea informației, impresia de improvizație ș.cl.) nu de aici provin — în primul rând — ci din absența unei idei-forță în jurul căreia (la nivel dramaturgic și la nivel stilistic, deopotrivă) să se închege întregul film.
     Film?!... Cred că e prea mult spus mai ales câd semnătura aparține lui Iulian Mihu (de la care îndrăznim a avea alte pretenții). O modestă însăilare, cum ziceam, și-ale cărei merite — cu totul secundare — țin mai puțin de dubla prezență (pe generic) a cineastului, și mai mult de prestația (onestă, uneori inspirată) a celorlalte „compartimente de lucru” (îndeosebi montajul, asigurat de Silvia Cusursuz). Căci, deși prezent (pe generic), Mihu-novatorul, Mihu-iconoclastul, Mihu-cineastul, la urma-urmei, e absent din Muzica e viața mea. O absență ciudată. și pe care nu știu (cum) să mi-o explic.
     Gică Petrescu, merita, fără îndoială, un film. Poate chiar unul realizat de Iulian Mihu — dar nu (în felul) acesta.
 
(Săptămâna, 18 noiembrie 1988)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: iulian mihu, muzica e viata mea, nicolae ulieriu

Opinii: