II. Există o întreagă sumă de rețineri pe care ― cu acel cortegiu de simplificări, abrevieri și rețineri, de care aminteam data trecută ― ideea însăși a unei ecranizări le poate naște...
S-a observat la vremea respectivă, că «Fenomenele de dezagregare a familiei țărănești, mitologia rurală, ciclurile biologice, cosmice și profesionale, obiceiurile și tradițiile tipologia umană țărănească, rolurile sociale din cadrul organizării satului sunt prezentate în roman cu o expresivitate rar întâlnită, sugerându-se totodată valoarea satului ca izvor și rezervor al vitalității naționale» din toate acestea filmul preia ― în ordine epică ― numai elementele strict necesare constituirii unui discurs propriu, și care nu-și propune doar să repete, în alți termeni, discursul literatorului... De aici, o altă serie de rețineri în fața versiunii cinematografice a Moromeților.
Spectatorul cel mai reticent însă nu poate ― de la primele imagini, chiar ― să nu observe acuratețea plastică a filmului, expresiva utilizare a decorurilor și calitatea interpretării; acestea trei îmi par a fi principalele reușite ale întreprinderii lui Stere Gulea ― nebunească și pasionantă încercare de-a adapta la mirajul ecranului prestigiosuI roman al lui Marin Preda... Mai mult: cu toate „reducțiile” operate asupra textului de către regizorul-scenarist fresca nu rămâne mai puțin grandioasă și plastic exemplară. În acest sens, colaborarea lui Stere Gulea cu Vivi Drăgan Vasile este una dintre cele mai inspirate ― operatorul fiind nemijlocit și adânc implicat în toate reușitele filmului (și, mai cu seamă, în cele care țin de acea specificitate, invocată data trecută, proprie filmului ca artă); gândit la unison, filmul impune în egală măsură limbajul personal al regizorului și al operatorului ― limbaj caracterizat printr-o fecundă întoarcere la clasicism.
Construit, cum spuneam, între cele două fraze care închid romanul ca între două coperți (fraze ce-i determină cursul și-i definesc profilul stilistic), filmul lui Stere Gulea se dezvoltă după o logică dramatică strânsă, potrivit căreia narațiunea nu se alcătuiește dintr-o simplă înșiruire de întâmplări, ci din relatarea însingurării personajului ― perspectivă ce dă tuturor incidentelor narative reținute de film un indubitabil crescendo și o turnură aparte: în măsura în care adevărata sa dimensiune e singurătatea, Moromeții lui Stere Gulea rămâne un film amar și tragic.
De o exemplară simplitate, cu neputință de atins dacă n-ar fi fost gândită încă din decupaj, echilibrul precis al construcției decantează în compoziții plastice de cert rafinament clasic drama lui Moromete: care este dificultatea de a trăi și a exista într-o dimensiune ce se opune tot mai mult dimensiunii istoriei (a timpului care nu mai avea răbdare). Din acest punct de vedere, personajul filmului descoperă treptat existența ― care nu e nici ceea ce gândește, nici ceea ce dorește, nici măcar ceea ce zice el; ci doar ceea ce face ― ca asumare a unei răspunderi față de sine și față de ceilalți... În acest sens, aș sublinia încă o dată relația dintre Moromete și fiul său cel mic ― amplificată, repet, de Stere Gulea (față de roman); relație ce duce, în secvența finală, către acea întrebare adresată de tată fiului ― și care, la o ascultare mai atentă, ni se relevă ca o întrebare adresată sieși (și nu mai puțin, istoriei, cursului evenimentelor): „Niculaie! Unde mergem noi, domnule?”.
I s-ar putea reproșa filmului o anumită latură statică, absența cvasitotală a spectaculozității ― reflex direct al teatralismului personajelor, dedus din rolurile lor în cadrul organizării satului ― precum și câteva episoade mai greoaie... Unitatea dramatică a narațiunii, însă, reconstituirea epocii și folosirea unor decoruri de mare expresivitate contribuie la logica și realismul filmului; un film al cărui autor se vrea ― prin personajul său principal ― nu martor, ci protagonist (angajarea morală și politică a cineastului în drama lui Ilie Moromete părându-mi-se fățișă, fără echivoc).
În atari condiții distribuirea lui Victor Rebengiuc în rolul principal mi se pare gestul cel mai firesc cu putință ― deși nu mai puțin șocant pentru habitudinile noastre de virtuali spectatori ai unui film pe care unii dintre noi l-ar fi gândit altfel decât Stere Gulea... Actorul însă își asumă cu strălucire răspunderea rolului, dând eventualelor noastre obiecții o replică nu numai perfect convingătoare, ci și de o mare superioritate creatoare: gândit astfel (adică așa cum l-a văzut Stere Gulea), rolul nu putea fi interpretat decât de Victor Rebengiuc...Un singur exemplu, în sensul celor spuse: rostirea, de către actor, a replicilor personajului... Rostire ce nu este, desigur, cea a țăranului din Câmpia Dunării — după cum nici limbajul propriu-zis al lui Moromete nu este, în ultima instanță, limbajul locului și-al oamenilor pentru binecuvântatul motiv că scriitorul, respectiv regizorul, n-a(u) efectuat, prin Moromeții, un studiu etnografic; ci reprezintă convenția literară (artistică) a intrării într-o altă realitate — cea a artei, în speță cea a cărții lui Marin Preda.
Întreaga distribuție (cu una, poate două excepții) se situează la înălțimi valorice apropiate — fie că ne referim la mari nume ale scenei și ecranului românesc contemporan: ca Gina Patrichi (Guica), Dorel Vișan (Tudor Bălosu), Mitică Popescu (Cocoșilă), Petre Gheorghiu (Aristide), Florin Zamfirescu (Țugurlan), ori la actori mai puțin „jucați” pe marele ecran: Constantin Cojocaru, de pildă (un memorabil Ion al lui Miai), fie că-i avem în vedere pe tinerii sau foarte tinerii Radu Amzulescu (Achim), Constantin Chiriac (Nilă), Ionel Mihăilescu (Paraschiv), Viorica Geantă-Chelbea (Tita), Emilia Popescu (Ilinca). Două mențiuni speciale: pentru Luminița Gheorghiu (o extraordinară Catrina Moromete) și pentru copilul Marius Badea (excelent ales și condus în Niculaie).
Decorurile filmului, cu o funcționaIitate aparte în Moromeții, poartă semnătura tânărului scenograf Daniel Răduță; costumele — perfect integrate în concepția plastică a filmului — sunt realizate de Svetlana Mihăilescu.
Muzica, compusă de Cornelia Tăutu, intervine cu maximă discreție în fluxul narativ — într-o inspirată alternanță cu lungi perioade de tăcere, care subliniază parcă și mai mult plenitudinea imaginii realizate de Vivi Drăgan Vasile.
Spuneam că limbajul filmului e unul clasic, dar asta nu înseamnă că lui Stere Gulea îi sunt străine căutările: respingerea convenției și practicarea inovației se „văd” cel mai bine pe coloana sonoră a filmului (realizator: Gheorghe lIarian), care îmbogățește tăcerile Moromeților cu elementele unui univers în egală măsură straniu și realist.
Moromeții e un film lucid, realizat de un cineast în plină posesiune a mijloacelor artei sale.
